Două știri circulă astăzi în spațiul public și, puse una lângă alta, arată cât de halucinantă a devenit justiția din Republica Moldova.

O instanță de judecată a obligat PAS să dezmintă informații considerate defăimătoare și să prezinte scuze publice fostei deputate PAS, Olesea Stamate, pentru acuzațiile lansate după scandalul amendamentelor la Legea amnistiei. Pentru cine a uitat, Olesea Stamate a fost prezentată public drept autoare a acestor amendamente.

Tot astăzi, o altă instanță de judecată a prelungit arestul cu 30 de zile lui Victor Osipov, fost vicepremier pentru reintegrare, într-un dosar în care acuzația este construită în jurul unei logici similare: participarea la promovarea unei inițiative legislative privind „adaptarea legislației” pentru regimul duty-free la frontiera administrativă cu regiunea transnistreană.

În ambele spețe, nucleul discuției pornește de la participarea la procesul legislativ. Aici apare problema de fond: dacă simpla semnare, promovare sau susținere a unei inițiative legislative este tratată ca probă de vinovăție penală, atunci se creează un precedent extrem de periculos.

În cazul Olesei Stamate, chiar dacă amendamentele au avut consecințe grave, problema juridică pusă în litigiul cu PAS a fost defăimarea autoarei. În cazul Victor Osipov, statul nu se limitează la o critică politică sau la o răspundere de imagine. Statul aplică cea mai severă măsură preventivă: lipsirea de libertate înainte de condamnare.

Contrastul devine cu atât mai problematic prin tratamentul instituțional diferit. În cazul Stamate, avem o decizie care limitează acuzația politică împotriva unui fost deputat PAS: instanța spune că anumite afirmații trebuie dezmințite. În cazul Osipov, avem un fost demnitar ținut în arest preventiv, deși, din informațiile publice, una dintre componentele acuzației privește participarea la un proces normativ-legislativ.

Nu se poate ca, în cazul unui fost deputat asociat PAS, semnarea unor amendamente să fie tratată ca subiect de interpretare, eroare, defăimare sau răspundere politică, iar în cazul unui fost demnitar din altă zonă politică participarea la o inițiativă normativă să devină temei pentru detenție preventivă, în lipsa unor probe publice clare privind corupția, beneficiul personal sau intenția criminală.

În cazul Osipov, problema nu este doar dacă a existat sau nu o inițiativă legislativă discutabilă. Problema este de ce spețe care pornesc de la aceeași zonă sensibilă - răspunderea pentru activitatea legislativă - sunt tratate atât de diferit.

Cele două cazuri scot la iveală o problemă majoră: statul nu poate aplica standarde diferite pentru răspunderea derivată din activitatea legislativă. Dacă semnarea sau promovarea unui amendament nu este, în sine, probă de vinovăție penală în cazul Olesei Stamate, atunci aceeași logică trebuie să funcționeze și în cazul Victor Osipov.

Diferențele de speță pot exista. Dar întrebarea legitimă rămâne: unde se termină răspunderea politică pentru decizii legislative și unde începe răspunderea penală?

Ori legați-i odată ochii Femidei, ori obligați-o să privească în ambele direcții. Justiția nu poate fi oarbă doar când îi convine puterii.