Curțile cu animale și păsări, dar și grădinile au devenit locul de izolare pe timp de carantină pentru oamenii de la sat. Satul Cuizăuca e înconjurat de dealuri, printre copaci se zărește biserica, iar în depărtare iazul. Aici se găsește și unul dintre cele patru licee din raion. Centrul satului e pustiu, porțile sunt închise, numai magazinele, oficiul poștal și primăria funcționează. Am discutat cu locuitorii satului Cuizăuca din raionul Rezina despre carantină și COVID-19. Oamenii numesc fenomenul o „nebunie”. Sunt iritați de faptul că această „pandemie urâtă” îi ține departe de copii, care fie sunt blocați peste hotare, fie trăiesc la câteva case distanță, dar stau izolați.

„Așa și cu virusul, trebuia să ne pregătim”

Casa lui Vladimir Teut e la marginea satului și gospodarul stă la pândă pentru că vulpile îi înhață des puii. L-am salutat când pleca, la câțiva metri de casă, ca să cosească lucernă pentru păsări. În timp ce lucrează, gospodarul povestește că în trecut oamenii munceau mai mult.  

„În carantină muncim prin gospodărie. Virusul acesta atacă plămânii, asta-i pandemie urâtă. Omu` dacă are imunitate, nu se îmbolnăvește, dar dacă organismul e săcătuit de vitamine mai repede îl ia boala”, spune el.

Moș Vladimir cosește, apoi greblează lucerna și o așează într-o roabă. După ce din câteva brațuri se umple roaba cu verdeață ne pornim împreună încetișor spre sat.

„Când eram eu mititel fugem prin omăt desculț, eram mai sănătoși și nu știau de răceală. Lumea nu s-a pregătit de acest virus. Iaca de exemplu dacă mi-am luat niște puișori, trebuie să le pregătesc culcușul, să le dau cu var în ocol, ca să dezinfectez locul și păsările vor crește sănătoase. Așa și cu virusul, trebuia să ne pregătim, dar noi nu am luat măsurile care trebuie și de asta avem atâtea cazuri”, oftează Moș Vladimir.

„Când era foamea am mâncat și lobodă, da` amu nici nu e lobodă de așeia”

Așezată pe prispa casei, octogenara Serafima Luchian își ține cârjele în mâinile care toată viața au ținut sapa în Colhozul „Viața nouă” din sat. Ridurile de pe față îi trădează vârsta, iar zâmbetul bunătatea.

Pandemia de COVID-19 nu i-a schimbat rutina. De mai bine de zece ani femeia iese la plimbare doar până la poartă. Se orientează după umbre și îi recunoaște pe consăteni după glas.

„Țin minte războiul, atunci nemții ne luau carnea, ne luau slănina și nu ziceam nic... nu aveam voie. Da eu n-am apucat așa nebunie ca acum. A fost cândva tif, ciumă, dar o trecut.  Doamne, ferește-ne de foame, mai bine să nu fie. Când era foamea am mâncat și lobodă, da amu nici nu e lobodă de așeia.”

Mătușa spune cu părere de rău că opt persoane care au decedat în perioada de urgență nu au fost înmormântați după toate canoanele bisericești. Își aduce aminte cum în perioada sovietică la fel erau îngropați oamenii „fără icoană, fără colivă și fără rugăciune”.

„Câteodată ascult și eu ce spun la televizor. Au spus că încă nu s-o mântuit sărăcia asta (cu referire la COVID-19) și ștrafuri multi o mai pus la lume. Eu iaca stau  ziua pe prispă la soare și prind la imunitatea asta. Și mai dezghioc niște popușoi la găini, măcar ceva să fac. Cine știe când s-a mântui virusul, poate când s-a mântui și lumea.”

Până la ziua de astăzi, în Republica Moldova 224 de persoane au decedat din cauza infecției cu COVID-19. Persoanele fizice care  nu respectă regimul de carantină urmează să achite până la 25.000 de lei, ceea ce constituie 4 salarii medii pe economie. Persoanele juridice, însă, vor achita aproape suma salariului mediu pentru un an de muncă.

„Eu nu mă gândesc la vaccin și la virus, eu mă duc la deal și vin de pe deal”

Moș Petru înhăma calul ca să meargă la stână. Trebuie să mulgă oile. La ai săi 63 de ani nu le mai reușește pe toate și nu mai e sprinten ca în tinerețe. Alura robustă, părul cărunt și palmele bătătorite fac parte din bagajul său genetic de gospodar.

Chiar și pe timp de molimă, Moș Petru are un program ostășesc. După ce le-a dat de mâncare orătăniilor din găspodărie își trage sufletul pe scaunul din fața casei.

„Să-ți spun drept, nu cred în virusu` ista. La știri am auzit că vor să facă un vaccin ca să moară bătrânii. Eu nu mă gândesc la vaccin și la virus, eu mă duc la deal și vin de pe deal. Eu prășesc ca să avem ce mânca. Miercuri am fost la noi în sat la piață și mi-am mai luat câte ceva. Am văzut că poliția  l-o amendat pe un vânzător, dar nu avea documente pe marfă omul”, spune el.

Urcându-se în căruță, moș Petru i-a făcut semn calului și acesta a pornit-o agale spre stână. În week-end, cei trei băieți vin acasă de la lucru și îl ajută, mai ales că azi are de închegat laptele și făcut brânză pentru la iarnă. Petru Popovici își amintește, copil fiind, că nu erau oamenii atât de fragili la boli: „Omu` dacă se gândește la virusu ista vine și frica, ș-apu acționează asupra inimii. Da cum veneam noi de la „tiutiun” cu mâinile negre și mâncam că ne era foame și văd că n-am murit. Așa-i dacă avem „imunitetul” bun. Înainte când murea lumea spuneau că au murit de rac, amu de coronavirus.”

În raionul Rezina, până azi au fost confirmate 39 de cazuri de infectare cu COVID-19, iar în satul Cuizăuca din 9 persoane testate pozitiv, 7 s-au însănătoșit.

„Plâng, dapu` am copii peste hotare”

Serafima Țonici are peste 80 de ani, cu mâinile brăzdate de soare și chipul curios mă privește iscoditor, dar blând. Femeia spune că își începe ziua cu semnul crucii și se roagă, pentru ca toată lumea să fie sănătoasă. Înainte să ia micul dejun, merge să vadă dacă iepurașii au de mâncare.

Culege din grădină buruieni ca să hrănească iepuroaica, care are vreo zece puișori pufoși pe lângă ea. Cu pașii înceți, dar siguri se îndreaptă spre cușcă, iepuroaica stă lungită și mătușa îi aruncă buruienile strânse de sub gard. Din cauza pandemiei și a vârstei, mai degrabă, strânge iarba „din teritoriu” și nu iese din ogradă.

„Beau un ceai și mă uit la televizor, după care plâng pe săturate. Plâng, dapu` am copii peste hotare și Răica a zis că în Moldova îi mai strașnic cu virusu` ista a lor, ori a nostru, a vostru, a tuturor. Mă sună în fiecare zi și ne jăluim pe rând.”

Glumeață din fire, mătușa Serafima își îndreaptă broboada și își amintește despre vremurile când era tânără. Pe vremea când lumea se ducea la lucru, „nu  lenevea acasă, că-i virus”. Femeia îmi spune că a munci toată viața în Cancelarie, apoi râde copios și zice: „În Colhoz, da, în Colhoz am lucrat  la scos sfeclă, la tiutiun, nu am stat acasă și am lodărit.”

„Poate cineva intenționat l-o făcut pe virusu ista”

Afară amurgește, iar un motan  alb și pufos mă urmărește insistent, la fel ca și oamenii de după garduri. Vera Cojocaru, o mătușă înaltă ce poartă o basma înflorată, se sprijină în cârjă și așteapta ca turma de capre să intre în sat. Cele două cornute merg repejor pentru a intra în ocol, acolo unde vor fi mulse.

Nu prea le-a plăcut căprițelor prezența camerei, dar după ce au fost probozite de gospodină, au ascultat cumințele discuția. Laptele se aduna încetișor în vas, iar mătușa Vera povestește despre greutățile anilor de demult.

„Am auzit de la mama că după război a fost foame și oamenii boleau, dar nu așa ca amu. Știu că se mai auzea  că într-o țară se întâmpla ceva, ș-apu` în altă țară, dar nevoia asta e peste tot. Copiii mei îs în țară, da nu vin în ospeție că nu se poate, au și ei copii și e periculos. Da, de lucru este, da eu iaca damu nu mai pot.”

La ai săi 68 de ani, mătușa Vera ascultă știrile de la postul public Moldova1, dar le crede pe jumătate, spune femeia. Dorul de copii e mare, dar împreună cu soțul muncesc prin gospodărie și așteaptă „zile mai bune”.

„Lumea nu a știut cum să se păzească de la început și de asta cred că s-a împânzit pe tot globu`, așa vorbim cu moșneagu`. Ascultăm și noi, că alte posturi nu prea avem. Poate cineva intenționat l-o făcut pe virusu` ista. La biserică, iaca, nu am fost, mă dor picioarele și nu pot sta afară copăcel. Ascult la televizor slujba și citesc rugăciuni. Cu sănătatea mai greu, în rest fașim și reușim.”

Cu gândul la Dumnezeu, Mătușa fredonă apoi o rugă pe care a compus-o gândindu-se la viața ei și la greutățile prin care a trecut: „Doamne, dă-mi te rog putere/ Ca să scap de-a mea durere/ Să mă duc în lumea mare/ Și să uit de a mea jale...”

La sfârșit de zi, când răceala serii se strecoară rapid printre ulițe, privesc cu mirare la steagul Uniunii Europene care se joacă cu vântul - fără dezinfectant și fără mască de protecție, parcă nici nu-i stare de urgență în sănătate publică.

Acest material a fost realizat de Irina Odobescu, în cadrul Școlii de Studii Avansate în Jurnalism.