Mariam Sargsian, în vârstă de 26 de ani, din orașul Martuni din Nagorno-Karabah, s-a trezit devreme în dimineața zilei de 27 septembrie de sunetul exploziilor. La început, ea a decis că în apropierea liniei de contact cu trupele azere au loc exerciții militare, dar după o altă explozie puternică și-a dat seama că situația este mai gravă.

"Casa a început să tremure de explozie. Era ora șapte și jumătate când am deschis fereastra și am văzut o vecină în pijamale", își amintește ea. - Ne-am uitat una la cealaltă și ne-am spus: nu seamănă a fi un exercițiu militar, nu-i așa? În acel moment, au lovit din nou și dintr-o dată logodnicul m-a sunat la telefon și mi-a spus: "Pregătește-te, vin la tine!”. Nu-mi amintesc cât de repede ne-am îmbrăcat... am ieșit din casă și am fugit, și atunci a izbucnit din nou o explozie puternică. M-am uitat la stânga și am văzut primele victime în orașul nostru".

Martuni este situat în sud-estul regiunii autonome, la trei kilometri de frontiera de facto. În acest oraș au murit primii civili-o femeie și un copil de șase ani.

"Când eram deja în adăpost, mi-am dat seama că am recunoscut o femeie culcată la pământ, continuă Sargsian. Am fugit atât de repede, ținând nepoata la piept. Nu știam că pot să alerg așa... din Martuni, am mers în satul Ciartar și apoi în Șuși. Mi-am trimis familia la Erevan, la rudele noastre, pentru că nu erau în siguranță aici", spune ea.

Sargsian, care lucrează ca secretar de presă la Curtea Karabah, a spus că bombardamentele au început și în Șuși. Logodnicul ei este pe linia de front și ea își face griji pentru siguranța lui.

"Planificam să ne căsătorim pe 24 octombrie, spune ea. Am rămas pentru că am crezut că pot fi de ajutor aici. Te uiți pe hartă și vezi Turcia, Azerbaidjanul și pe noi, cu mica noastră armată și băieții noștri. Lumii, sincer, nu îi pasă de noi, dar noi suntem puternici. Nici nu vă puteți imagina cât de mult crede poporul nostru în armată. Chiar în acest moment suntem atacați, dar noi mereu vom trăi aici. Port cheile de la apartamentul din Martuni în buzunar pentru a mă întoarce acasă cât mai curând posibil".

La 27 septembrie, între Armenia și Azerbaidjan au început acțiunile militare, iar ambele părți au declarat stare de război. Erevan a declarat că Baku a fost primul care a atacat Karabahul de Munte, în timp ce Azerbaidjanul a declarat că a acționat în scopuri de apărare ca răspuns la focul artileriei armene. Ambele părți au raportat, de asemenea, victime în rândul populației civile, acuzându-se reciproc de bombardarea localităților.

În timpul celei mai grave izbucniri a violenței în Karabah de la Războiul de patru zile din 2016, capitala Stepanakert, precum și alte orașe și sate, au fost bombardate. În același timp, există rapoarte precum că trupele azere lovesc, de asemenea, în obiecte de infrastructură, inclusiv în rețelele de electricitate. Sediul Serviciului de stat pentru Situații Excepționale a fost, de asemenea, bombardat.

Comisarul pentru Drepturile Omului din Karabah, Artak Beglarian, a declarat că aceasta este o încălcare gravă a normelor umanitare internaționale.

"Tocmai am sosit de la spital, unii răniți se află în stare gravă, a declarat el pentru IWPR. După cum ne arată experiența, dacă în timpul escaladării Azerbaidjanul nu primește un răspuns adecvat, inclusiv sancțiuni concrete, atunci el trăiește un sentiment de libertate deplină și neînfrânare. Evenimentele actuale trebuie tratate conform acestei logici, astfel încât comunitatea internațională trebuie să-și îndeplinească obligațiile și să ia atitudine în legătură cu asta. În caz contrar, responsabilitatea pentru evenimentele din Arțah și eventualul dezastru umanitar va cădea asupra comunității internaționale".

Conflictul își are rădăcinile în perioada destrămării Uniunii Sovietice, când armenii etnici din Karabah și-au proclamat independența, ceea ce a dus la războiul dintre Armenia și Azerbaidjan. Acordul de încetare a focului, atins în 1994, nu a dus la soluționarea conflictului, iar coliziunile au fost reluate periodic.

Grupul OSCE de la Minsk, care include Franța, Rusia și SUA, a încercat să promoveze un proces pașnic, dar din 2010 negocierile, în mare măsură, au intrat în impas. Iar locuitorii pașnici, se pare, se află din nou pe linia de contact.

Lucine Avanesian, în vârstă de 45 de ani, reporter la televiziunea publică din Arțah, a povestit cum în dimineața zilei de 27 septembrie cerul de deasupra orașului Stepanakert s-a umplut de fum și de sunetele exploziilor.

"Mi-am trimis copiii – pe Eva, de șase ani, pe Paruira, de patru ani, și pe Aspram, de doi ani, la părinți în satul Muskapat din raionul Martuni", ne-a povestit ea. E mai sigur acolo. Soțul și fratele meu sunt pe front. Ei luptă pentru dreptul nostru de a trăi pe acest pământ. Războiul s-a întors în viața noastră, dar eu continui să merg la lucru de la 8 la 11 dimineața. În fiecare zi avem trei emisiuni live.”

Camille Sargsian, în vârstă de 15 ani, a declarat pentru IWPR că, atunci când a fost trezită în dimineața zilei de 27 septembrie, a văzut ceea ce părea a fi o dronă care zbura pe lângă casa ei. Următoarele trei zile familia Camillei le-a petrecut în subsolul casei sale.

"Am primit un apel dimineața", continuă ea. Încă dormeam atât de adânc încât nu mă puteam trezi. Mi-am deschis ochii și am văzut ceva de genul unui avion care zboară lângă fereastra mea. În curând am auzit sunetul exploziei. El a zburat pe lângă casa noastră și a nimerit în una din clădiri[le de alături]. M-am îmbrăcat repede, tatăl meu, care a plecat deja la muncă, s-a întors și ne-a dus repede în subsol."

Purtătorul de cuvânt al Ministerului Apărării Armeniei, Arțrun Ovannisian, a declarat că rachetele cu rază lungă au lovit de două ori în Stepanakert și în orașul Gadrut.

”Au fost răniți mai mulți civili, a continuat el. Sunt distruse clădirile, infrastructura civică și instituțiile. Se fac lovituri asupra localităților mari și mici și a obiectelor de infrastructură".

Ombudsmanul Armeniei, Arman Tatoian, a declarat că atacurile aeriene ale Azerbaidjanului au fost însoțite de instigări împotriva armenilor etnici.

"Toate aceste atacuri au fost inițial însoțite de instigarea urii", explică el. Ura față de armeni întotdeauna a fost palpabilă, dar acum a crescut și mai mult. De la 27 septembrie, pe rețelele de socializare se desfășoară o propagandă a urii față de armenii etnici pe scară largă. Scopul ei este de a răspândi frica și panica în rândul populației".

Pe 1 octombrie, patru civili au murit în Martuni, 11 au fost răniți. De asemenea, au avut de suferit doi jurnaliști ai publicației franceze Le Monde, operatorul postului local de televiziune "Armenia" Aram Grigorean și corespondentul site-ului 24News, Sevak Vardumean.

"Eram în clădirea consiliului local, a povestit Vardumean pentru IWPR.  Dintr-o dată s-au auzit sunete de explozie. Îmi amintesc că în cameră în care ne aflam era o masă și noi ne-am ascuns sub ea. Au urmat câteva explozii. Apoi am ieșit din clădire și am văzut o mașină care luase foc. Printre noi era un rănit, el a fost transportat la Centrul Medical Martuni și apoi transferat la Centrul Medical din Stepanakert.

Unii locuitori ai Karabahului au găsit adăpost la rudele lor în Armenia.

Susanna Petrosian, în vârstă de 45 de ani, fiind copil, în 1988, s-a mutat împreună cu părinții săi de la Baku la Stepanakert. De atunci locuiește acolo. Potrivit ei, din cauza atrocităților actuale, ea a fost nevoită să plece cu trei copii ai săi la rudele din Armenia.

"Nu am părăsit niciodată Karabahul, nici măcar în timpul războiului din anii 1990 și al războiului din aprilie 2016. Acum am plecat de dragul copiilor mei. Situația este extrem de grea, nu există surse de comunicare. Nu pot lua legătura cu fiul meu, care a fost chemat în armată în iulie și acum servește la cel mai punctul cel mai fierbinte al conflictului", ne-a povestit Susanna.

Criza actuală a reamintit multora despre războaiele din trecut. Nora Grigorean, care a primit în casa ei în Armenia șase membri ai familiei nepotului, și-a amintit cum 30 de ani în urmă îi adăpostise pe nepoții săi, care erau încă copii.

"Copiii nepoților mei au crescut, dar conflictul nu s-a soluționat în nici un fel, spune ea. Acești copii nu au văzut niciodată războiul, dar acum au trebuit să-și părăsească satul, țara lor. De ce?".