„Ucraina luptă pentru dreptul la viitor. Rusia este trecutul. Trecutul nu va învinge niciodată viitorul”, spune criticul de artă și istoricul de la Kiev Konstantin Doroșenko. „Sper că actualul război se va încheia cu pacificarea Rusiei, care nu-și va mai putea niciodată teroriza vecinii.”

Ne-am văzut cu Konstantin Doroșenko, critic de artă și istoric din Ucraina, la București, în decembrie. Am făcut un drum de la Chișinău ca să vorbesc cu el, pentru că acum nu este foarte simplu să întâlnești un expert din Ucraina, dacă este bărbat – după declanșarea agresiunii Rusiei, bărbații nu au mai putut ieși din Ucraina, iar pentru a putea pleca temporar experții, artiștii sau profesorii ucraineni au nevoie de aprobări din partea instituțiilor statului. Konstantin a fost la București în cadrul unui proiect al Canal France Internationale, proiect care i-a permis să lucreze la o carte dedicată artei ucrainene moderne, în special celei de după 24 februarie 2022.

Ucraina acum este supusă bombardamentelor sistematice de către Rusia, care țintește sistemul energetic al țării, iar la Kiev, la fel ca în multe alte orașe, sunt perioade lungi în care nu este căldură, curentul și apa mai mult lipsesc și sunt temperaturi cu minus. Toate acestea, pe lângă presiunea psihologică pe care o pun alarmele antiaeriene care se repetă la distanță de câteva ore, ziua și noaptea.

Totuși, spune Konstantin, Crăciunul în Ucraina anul acesta este mai cald și mai apreciat ca niciodată.

„Eu cred că acest Crăciun va fi în Ucraina, cât nu ar părea de staniu, foarte tandru. Pentru că oamenii au simțit atât de profund valoarea și importanța celor apropiați, valoarea și importanța unor lucruri elementare și au înțeles atât de bine câte lucruri sunt artificiale și neimportante în această lume. Toate, din cauza războiului. Astfel încât mi se pare că acest Crăciun va fi unul tandru și cald. Oamenii vor găsi posibilitatea de a împărtăși căldură sufletească. Și anume acest lucru este cel mai important, nu instalațiile sclipitoare și serbările”, mi-a spus Konstantin.

„Chiar dacă vor zbura bombe?”, l-am întrebat. „Pe ucraineni nu-i mai sperii cu bombe”.

De mai multe ori în timpul interviului Konstantin a avut ochii în lacrimi, deși a încercat să nu arate. Am avut o discuție profundă despre valoarea și tradiția libertății pentru societatea ucraineană și de ce, de partea cealaltă, rușii au preferat „să schimbe libertatea pe salam”; am discutat despre constituirea națiunii civice în Ucraina și de ce Rusia este condamnată la înfrângere în acest război; despre faptul că arta rusească în Europa a fost mereu alimentată cu bani din petrol și a servit promovării ambițiilor imperiale ruse, dar și despre cum, când și dacă îi vor putea ucrainenii ierta pe ruși pentru acest război.

„Este mai bine să treci prin bombardamente și black-out decât să ajungi sub talpa acestui concept monstruos, macabru, neonazist care se numește „lumea rusă”. Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia, să facă ce vor acolo, să stea în Gulagul lor cu Putin al lor cât vor. Noi alegem libertatea, nu un nou țar mai bun. Aceasta este diferența dintre Ucraina și Rusia”, mi-a mai spus criticul de artă și istoricul de la Kiev, Konstantin Doroșenko.

Lina Grâu: Konstantin, salut! Avem această discuție la București. Am făcut un drum, ambii, pentru a ne vedea aici – tu de la Kiev, eu de la Chișinău. În primul rând vreau să te întreb cum ai ajuns aici? Înțeleg că a fost chiar la începutul black-out-ului cauzat de bombardamentele masive ale Rusiei. Când ai ajuns, cum a fost să te pomenești într-un oraș cu multe lumini, cu târguri de Crăciun? Cum este să te ajungi dintr-o lume în alta?

Konstantin Doroșenko: Am venit aici cu un program al Canal France Internationale, un program internațional pentru inițiative jurnalistice, susținut de Franța, foarte important, pentru că acum este mare nevoie de munca jurnaliștilor, și de cea reportericească, și de cea analitică.

Eu scriu despre cultură în primul rând, sunt critic de artă, și am venit să-și finalizez cartea pe care o gândisem încă înainte de faza fierbinte a războiului. Este o carte dedicată culturii Ucrainei, artei moderne, în special fenomenelor care se produc în cultură după 24 februarie 2022.

Când ajungi într-un oraș în care sunt imposibile bombardamentele, în care nu se deconectează curentul și nu sunt sirene, trăiești o euforie...

Fără îndoială, nu se poate compara cu ce este la Kiev. Acolo practic nu se poate lucra. Când plecam, începuseră deconectările, câte patru ore nu erau curent și apă, după care alte patru ore se dădeau, și tot așa. Totuși, se respecta un anumit grafic. Acum, când vorbesc cu prietenii mei, ei îmi spun că deconectările pot dura și 14-16 ore. Și mai rău este în regiunea Kiev. Cunoștințele mele spun că pentru a se putea spăla sau a face o cafea au fost nevoiți chiar să adune zăpadă.

Este ca în Evul Mediu. Însă Ucraina nu este nici pe departe prima țară care a fost supusă unui astfel de tratament de Rusia. Să ne amintim de Georgia. Și acolo oamenii au fost ani de zile în blocadă. Când am vorbit cu colegii pictori din Tbilisi, aceștia mi-au spus că oamenii generației noastre urăsc iarna. „Și nu puteam înțelege de ce. Când se apropie iarna, dăm în depresie”. Aparent parcă totul este bine la Tbilisi, este căldură, sunt de toate. Dar este generația care și-a petrecut copilăria dormind în paltoane. Așa că Rusia nu spune nimic nou lumii prin strategiile sale din Ucraina, doar că de fiecare dată este tot mai exacerbată în cruzimea ei absolut nemotivată și primitivă.

Și eu sper că actualul război, când Ucraina s-a pomenit la frontiera valorilor civilizaționale, democratice, în fața acestui pseudo-imperiu retrograd, se va încheia cu pacificarea Rusiei, care nu-și va mai putea niciodată teroriza vecinii.

În ceea ce privește venirea mea la București, este foarte greu să explic. Sunt senzații practic la limita euforiei. Când conștientizezi brusc că ai ajuns într-un oraș în care sunt imposibile bombardamentele, în care nu există lege marțială, în care nu se deconectează curentul, în care nu sună aceste sirene antiaeriene care scot sufletul din tine, primele zile aveam o uluitoare și ciudată euforie. Se pare că este chiar greu, într-o anumită măsură, să te obișnuiești cu viața pașnică. Pentru că în acest răstimp, de când în Ucraina trăim în realitatea unui război, ne-am obișnuit să ne simțim altfel în spațiu. Ne-am obișnuit să fim mai prudenți, ne-am obișnuit să fim atenți mereu la tot felul de pericole.

Foarte importat este, repet, că există acest hub la București și că jurnaliștii ucraineni care scriu despre economie, care scriu despre migrație își pot realiza proiectele aici.

Eu revin în Ucraina la câteva zile după discuția noastră, pentru că acolo au loc multe lucruri importante la care trebuie să particip. Dar sper că acest hub de la București va continua să primească jurnaliști ucraineni.

Lina Grâu: Konstantin, cum ai simțit tu aici, la București, în ce măsură oamenii din țări care nu sunt bombardate, unde există căldură, lumină, în ce măsură ei înțeleg situația reală din Ucraina, înțeleg cum trăiesc oamenii acolo fără lumină, fără căldură? Și, în general, există vreo modalitate de a explica aceste lucruri oamenilor din țările civilizate, oameni care, poate, în toate aceste luni au cam obosit de tema războiului?

Konstantin Doroșenko: Impresia mea este că oamenii care au trecut prin perioada sovietică, acele țări care au făcut parte din Pactul de la Varșovia, ei înțeleg. Cel puțin Polonia, România, Țările Baltice, Cehia, țările din Caucaz: Georgia, Azerbaidjan – aceste țări indiscutabil înțeleg ce înseamnă violența imperială rusească, pentru că toate aceste țări au cunoscut-o într-o formă sau alta.

În perioada războiului am fost la București, la o conferință la Berlin, la Tbilisi și Bacu – peste tot am găsit înțelegere și o atitudine foarte caldă. Aici, la București, când casierița de la magazin vede că ești din Ucraina începe să-ți vorbească cu mare căldură sau să-ți spună lucruri despre oraș. Există solidaritate. Faptul că ucrainenii nu au cedat, felul în care s-au mobilizat, solidaritatea internă pe care au arătat-o lumii – aceste lucruri au generat un val de solidaritate în întreaga lume, cel puțin în Europa de Est cu siguranță.

Și atunci când l-am văzut pe președintele României la Irpin, când văd reacția președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, la ceea ce se întâmplă în Ucraina, impresia mea este că Ucraina a dat un exemplu statelor din Europa de Est despre cum este să fii stat cu demnitate. Noi am trăit prea mult timp în umbra a tot felul de imperii – a Imperiul Rus, a politicii germane imperiale, a marii Franțe sau a altor popoare puternice. Noi am fost mereu ignorați, eram considerați un fel de „elevi” și nici măcar guvernele statelor noastre nu se comportau ca actori importanți.

Și eu cred că după Ucraina și alte state din Europa de Est – Cehia, Slovacia, România, țările din Balcani, țările Baltice – își îndreaptă și ele spatele și își permit să vorbească mai de la egal la egal și mai dur chiar și cu partenerii lor din Uniunea Europeană.

Rusia impune lumii valorile vechi ale secolului XX

Lina Grâu: Konstantin, cum îți poți explica faptul că în Europa civilizată mai există oameni care susțin acțiunile președintelui rus Vladimir Putin? Acțiunile unei Rusii care bombardează orașe și practic distruge o țară în mijlocul Europei?

Konstantin Doroșenko: Aici putem discuta mult, pentru că războiul din Ucraina este nu doar războiul Ucrainei pentru independență, nu este doar un război colonial, este un război istoric și civilizațional.

Vedem că lumea astăzi se schimbă într-un ritm incredibil. Odată cu apariția rețelelor de socializare s-a schimbat în general percepția oamenilor asupra lor înșiși. Dispare noțiunea de autoritate, apare o transparență totală în relația dintre oameni, companii și state. Sunt procese foarte ample care schimbă toată umanitatea.

Și evident că aceste procese și aceste schimbări provoacă unor categorii de locuitori ai planetei frică, temerea de a rămâne în afara noilor procese, dorința de a se opune. Iată de ce, pe valul diferitelor mișcări de emancipare, cum ar fi Me Too, diversitatea gender și alte momente care mișcă omenirea înainte, vedem un val colosal de reacții, imediat și indiscutabil. Vedem o creștere a naționalismului, o amplificare a viziunilor patriarhale, a încercărilor bisericii de a influența lucrurile. La modul simplist, putem spune că avem de a face cu o reacție similară situației când organismul nu poate digera hrana și face indigestie. Aceste valuri de reacții populiste sunt acele „arsuri stomacale” generate de partea umanității care încă nu se poate regăsi în noile coordonate ale noii lumi, ale epocii digitale.

Iar Rusia este unul dintre liderii acestor mișcări retrograde, conservatoare. Simplist vorbind, Rusia este materializarea „arsurilor stomacale” la nivel mondial. O țară care, pentru a-și menține tradiția statală, se manifestă ca dușman al oricăror schimbări – dușman al libertății cuvântului, dușman al libertății de informare, dușman al acceptării caracterului multidimensional al omului, al individualității, al identității.

Și, în această calitate retrogradă, Rusia impune lumii valorile vechi ale secolului XX: ceea ce se numește „real politic”, când pentru un câștig poți să-ți sacrifici principiile; sau ceea ce se numește „post-adevăr”, adică când, în loc să spună lucrurilor pe nume, oamenilor li se propune să creadă că de fapt „toată lumea minte, așa că trebuie să-i alegem pe cei care ne plac mai mult”.

Indiscutabil, sunt strategii epuizate, din trecut, un secol XX care se agață cu disperare de idea de a-și continua existența. Este la fel ca în Uniunea Sovietică, pentru că Rusia nu a devenit stat democratic, ci s-a agățat de mitul măreției Uniunii Sovietice. Dar Rusia de facto nu mai este un imperiu. Pentru că imperiul, în istoria omenirii, este o entitate care aduce lucruri noi, care duce omenirea mai departe. Când Petru cel Mare a declarat Rusia drept imperiu, el a depus eforturi colosale pentru a o transforma.

Presa și cultura rusească din Europa au fost mereu susținute de banii din petrol

Astăzi însă Rusia nu produce nimic nou, acolo se produce un colaps intelectual total, acolo este stagnare completă în orice domeniu tehnologic. Este un stat care parazitează și care indiscutabil nu mai este un imperiu. Dar acesta are resurse imense pe care le-a investit timp de decenii, din momentul destrămării URSS, încă din perioada lui Elțin, în politica propagandistică imperială care există până în prezent. Și evident că un număr semnificativ de oameni, inclusiv în Europa, s-a obișnuit să „înghită”, să consume aceste lucruri și să considere, fără să aibă o abordare critică, că Rusia este o țară măreață, iar cultura rusă – una puternică.

Rusia în această situație este susținută de oameni care nu au gândire critică, care nu vor să verifice faptele, pentru care le este mai comod să creadă în ideologemele pe care le-au „înghițit” cândva.

Toată cultura rusească imperială este construită în felul acesta, este incredibil de lipsită de flexibilitate, la fel ca și sistemul de educație rusesc, care este incredibil de învechit. Pentru că acolo lipsesc viziunile critice, lipsește ceea ce încă academicianul Andrei Saharov spunea în URSS – că o dezvoltare normală a statului, a științei și a societății este posibilă doar acolo unde există gândire critică, unde există posibilitatea de a gândi diferit, de a discuta. În Rusia nu există așa ceva. La fel ca pe vremea țarului Nikolai I, Rusia și acum acumulează fără rost pretinse realizări fără să le treacă prin filtrul gândirii critice. Este o abordare care categoric nu funcționează în secolul XXI.

Iată de ce Rusia este indiscutabil condamnată la înfrângere și colaps în situația actuală. Însă întrebarea este câte sacrificii va trebui să mai aducă Ucraina pentru asta.

Și aș mai vrea să amintesc că nu trebuie să uităm că toată presa rusească și toată cultura rusească din Europa au fost mereu susținute de banii din petrol. S-a investit mereu imens în montarea de spectacole, în expoziții și alte „distracții” rusești. Atașamentul și sentimentalismul legat de aceste lucruri au fost din abundență alimentate cu bani rusești, timp de secole.

Lina Grâu: Ai în vedere că marea cultură rusească, teatrul, baletul oricum promovează ideile imperiale rusești?

Konstantin Doroșenko: Exact. Mai mult decât atât, în Rusia acest lucru nici măcar nu mai este ascuns. Când directorul Ermitajului, Mihail Piotrovski, declară deschis că „suntem cu toții imperialiști și cultura noastră, și Ermitajul, lucrează pentru imperiul rus”, el practic își dă jos masca și dă dovadă de cinism absolut. După această declarație a lui Piotrovski, apropo, muzeele clasice europene, care s-au obișnuit să lucreze cu Ermitajul închizând ochii la multe lucruri, au spus că au fost șocate de acest cinism.

Teza lui Lenin care spunea că „cultura trebuie să fie purtătoarea propagandei” este promovată și în prezent de Rusia

Într-adevăr, idea de înțelegere a culturii adusă de Lenin, cea care spunea că „cultura trebuie să fie purtătoarea propagandei”, este promovată și în prezent de Rusia. Să reamintim lumii că vărsările de sânge și bezna totalitarismului în care a trăit secolul XX își are rădăcinile în ideile leninismului și ale stalinismului. Pentru că Mussolini a învățat de la Lenin, Hitler a învățat de la Mussolini și tot așa. Dar inițial toată această sălbăticie și imensul delir totalitar monstruos pe care l-a trăit secolul XX s-au născut anume în Rusia.

Din start, de pe vremurile Rusiei Moscovite, de pe vremurile lui Ivan cel Groaznic, țara a fost zidită pe violență, pe ne-recunoașterea individualității. Rusia practic nu a avut nobilime, în Rusia existau doar slujitori ai țarului. Toți erau slujitori și sclavi în ochii țarului de la Moscova. Rusia nu a avut fenomenul cavaleriei, pentru că în Europa cavalerul era omul care jura credință regelui său, dar aceștia rămâneau în relații egale.

Atunci când la încoronarea țarului Nikolai al II-lea a venit în Rusia o delegație de prinți germani, aceștia au fost salutați de reprezentanții nemților ruși, care au spus: „Îl salutăm pe moștenitorul tronului german și suita acestuia”. La care prințul moștenitor al Bavariei a spus: „Mă scuzați, ați făcut o mare greșeală. Nu suntem suita prințului prusac, nu suntem vasalii lui. Suntem aliații lui”. Este cu totul altceva.

Aceste relații dintre oameni, dintre comunități lipsesc în sistemul clasic statal rusesc. Acesta este construit pe violență, pe subordonare, pe dreptul celui puternic. În timp ce civilizația europeană este construită pe puterea dreptului. Sunt două abordări total diferite.   

Dacă milioanele de ruși ar fi decis să meargă la Moscova, nu să fugă din țară când Putin a anunțat mobilizarea, astăzi nu ar mai fi fost război

Lina Grâu: Konstantin, aici aș vrea să abordez un fenomen care are loc acum: plecarea masivă a intelectualilor din Rusia, care a fost chiar comparată cu „vaporul filosofic”, al intelectualilor emigrați la începutul secolului XX.

Konstantin Doroșenko: Eu aș compara-o cu „emigrarea pentru salam” din perioada destrămării URSS, nu cu „vaporul filosofic”. 

Lina Grâu: Și de aici vreau să ajung și la subiectul responsabilității pentru acest război. Este responsabilitatea Rusiei – în ce formă? A lui Vladimir Putin și a anturajului său? Este responsabilitatea societății rusești? Este responsabilitatea intelectualilor ruși care spun că „noi nu am putut schimba nimic în ultimii 20 de ani pentru că eram trimiși în închisori, eram arestați, nu eram lăsați să vorbim”?

Konstantin Doroșenko: Atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică, societățile noastre erau mai mult sau mai puțin în condiții egale. Rusia stătea mai bine, avea resurse mai multe. Dar, nu știu de ce motiv, pentru ruși libertatea nu a părut să fie o valoare. Libertatea ca valoare în sine nu există în societatea rusească, din păcate.

Ucrainenii au demonstrat dorința de libertate de câteva ori, începând cu primul Maidan, care la noi s-a numit „revoluția pe granit”, din 1990, când studenții Universității Șevcenko de la Kiev, unde am învățat și eu, au organizat o grevă a foamei în mijlocul orașului, cerând ca Ucraina să nu semneze acordul de constituire a Comunității Statelor Independente, să nu intre din nou în relații cu imperiul sovietic. Ucrainenii de câteva ori în perioada independenței, în situații în care s-a atentat la drepturile noastre civice, au ieșit în stradă, pe Maidan și au luptat pentru drepturi. Noi știm că Țările Baltice și-au apărat cu sinceritate și foarte ferm drepturile. Știm revoluțiile care au avut loc în Georgia, în Kirghistan – ca dovadă că este o eroare să se spună că Asia nu vrea democrație.

Nu știu de ce, dar rușii treptat au acceptat ca libertățile lor să fie încălcate tot mai mult. Rușii obosiseră de sărăcie. Totul a început de fapt cu faptul că ei au „înghițit” transmiterea absolut neconstituțională a puterii de către Boris Elțîn către Vladimir Putin. Nu există în Constituția Rusiei vreun punct care să vorbească despre succesor. Nu există în Constituția rusească un punct în care să se spună: „Eu am obosit, acum va conduce un pic Vasia”. Aceasta a fost o încălcare a supremației legii.

Și mai departe, pas cu pas. Ceea la ce am ajuns acum, aceste legi pe care continuă să le producă Rusia cu privire la agenții străini, cu privire la interzicerea propagandei, arată de parcă ar fi vorba despre un regat al oglinzilor strâmbe. Rusia s-a transformat într-o caricatură luată parcă din filmele sovietice pentru copii despre conducători ipocriți și duși cu pluta.

Noi în Ucraina nu putem înțelege cum de milioane de oameni au fugit din Rusia în diferite țări atunci când a fost anunțată mobilizarea. Dacă aceste milioane nu ar fi fugit în diferite țări, ci s-ar fi dus să ia cu asalt Moscova, poate că astăzi nu ar mai fi fost război. De ce omul rus reacționează în felul acesta?

Dacă sincer, eu în locul țărilor europene aș închide frontierele. Pentru că oamenii care înțelegeau ce înseamnă regimul lui Putin au plecat demult, au plecat încă după anexarea Crimeii. Eu cunosc astfel de oameni. Ei acum nu povestesc ce ruși buni sunt, nu aleargă să dea interviuri. Ei trăiesc în Europa, ei și-au făcut alegerea, ei au preluat rușinea situației în care a ajuns societatea rusească, chiar dacă de mulți ani nu mai trăiesc în Rusia. Aceștia mi-au cerut scuze delicat, în conversații private, și nu speculează în public despre rusofobie.

Iar oamenii care au fugit odată cu mobilizarea sunt exact acea „emigrare pentru salam”, ei s-au speriat că nu vor mai avea confortul de altădată, mai ales că Rusia este supusă sancțiunilor și o mulțime de servicii cu care ei s-au obișnuit acolo nu mai sunt accesibile.

Așa că eu cred că societatea care nu doar că a creat Gulagul, dar care continuă să-l renască, să-l restabilească și încă îl mai și bagă pe gât țărilor vecine, cetățenii unei astfel de țări merită să fie închiși acolo până când singuri nu-l vor demola, așa cum au făcut francezii cu Bastilia la vremea lor.

Așa că eu consider că ar fi corect ca Europa să închidă frontierele pentru emigrația rusească. Mai mult decât atât, să-i expulzeze pe cei care își permit să speculeze că nu le este tocmai confortabil în Georgia sau în Cehia, în timp ce copiii prietenilor mei trăiesc fără încălzire în Irpin. 

Indiscutabil, responsabilitatea este a tuturor purtătorilor de pașapoarte rusești

Lina Grâu: Totuși, cine se face vinovat de situația creată? Poporul, elitele?

Konstantin Doroșenko: Întrebarea preferată a culturii ruse: „Cine e de vină și ce e de făcut?”. Vina este totuși un concept emoțional. Hai să folosim alt termen.

Lina Grâu: Responsabilitate, atunci.

Konstantin Doroșenko: Responsabilitate, da. Indiscutabil, responsabilitatea este a tuturor cetățenilor Federației Ruse, a tuturor purtătorilor de pașapoarte rusești. Pentru că, așa sau altfel, toate alegerile pe care le-au făcut în viață, nu doar participarea propriu-zisă în alegeri, dar felul în care au reacționat la evenimente a dus la ceea ce este acum Federația Rusă. Responsabilitatea este a fiecăruia și fiecare trebuie să o conștientizeze, să tragă concluzii și să acționeze mai departe reieșind din această situație a responsabilității.

Dar eu nu aș vrea să insist, dedicăm prea mult timp rușilor, care asta și vor. Eu am avut o situație încă înainte de faza activă a războiului, la Kiev. La noi au venit mulți așa-numiți „ruși buni”, activiști liberali, jurnaliști. Ei spuneau cu toții – a devenit o frază-clișeu: „Noi am venit să respirăm aerul libertății”. Și nici nu reușeau bine „să ia câteva guri de aer al libertății” ei imediat începeau să ne țină lecții: cum să facem afaceri, cum să deschidem expoziții, cum să scriem texte, ce să facem în mass media. La un moment dat nu am rezistat și le-am spus: „Voi sunteți oameni care 20 de ani trăiesc într-un regim autoritar. Voi chiar sunteți siguri că aveți ce să-mi spuneți mie, omului care trăiește în țara în care fiecare președinte nou care câștigă este din opoziție? Poate că ar fi mai bine să tăceți și în sfârșit să ne ascultați și pe noi? Și nu doar pe noi, dar toate popoarele care trăiesc alături de voi. Pentru că voi nu înțelegeți nimic în istoria, tradiția și politica lor”.

Rușii nu înțeleg că au dreptul la libertate. Ei vor să înlocuiască un țar cu alt țar care să le permită măcar ceva

Cartea principală a literaturii ruse despre caracterul rusesc este cartea Mu-Mu. Aceasta este studiată în școli și se spune că este despre un cățel. Nu este despre cățel, ci despre omul rus. Pentru că Gherasim este întruchiparea tipică a omului rus, inclusiv a intelectualului: în loc să se revolte împotriva baronesei nebune și tiranice, el își omoară prietenul, după care trage o beție și face scandal în sat. Aceasta este reacția omului rus, aceasta este toată istoria omului și intelectualului rus.

Colegul meu Dmitri Oliynik la începutul războiului a spus o frază minunată: „Problema liberalilor și opozanților ruși este că ei au consumat foarte mult timp pentru a lupta cu Putin, în timp ce trebuia să lupte pentru libertate. Aceasta este problema fundamentală rusească. Rușii nu înțeleg că au dreptul la libertate. Ei vor să înlocuiască un țar cu alt țar și speră ca acel țar să le permită măcar ceva. Aici este diferența fundamentală. Este lucrul pe care la timpul lor l-au demonstrat românii cu revoluția lor, când l-au dat jos pe Ceaușescu, este ceea ce au arătat și ucrainenii. Noi alegem libertatea, nu un nou țar mai bun. Aici este diferența dintre noi.

Lina Grâu: Konstantin, de ce ești atât de sigur că bunăstarea fără libertate nu este posibilă?

Konstantin Doroșenko: Bunăstarea fără libertate este posibilă, da. Rușii au schimbat libertatea pe pârjoală. La un moment dat Putin exact prin asta i-a cumpărat pe ruși – prin creșterea constantă a nivelului de trai. Dar, în același timp, el i-a intimidat cu amenințări pseudo-teroriste, a pus la cale toată istoria cu războaiele sângeroase din Cecenia. Și într-adevăr, cum spunea cântăreața lor preferată, Pugaciova: „Pentru o bombonică, pentru un bănuț ne-au abuzat copila”. Ei au început să închidă ochii de fiecare dată când li se luau tot mai multe libertăți în schimbul unei noi momeli de la Putin.

Lina Grâu: De ce libertatea este atât de importantă pentru societate?

Konstantin Doroșenko: Cum să vă explic? Libertatea este posibilitate de a te realiza, libertatea presupune întotdeauna o dorință de a merge către viitor. Este greu de explicat valoarea libertății. Dar mie mi se pare că libertatea și o societate deschisă sunt sinonime. Și doar o societate deschisă se poate dezvolta, restul toate sunt condamnate la stagnare. Este exact ce vedem în Rusia – o țară în care economia, PIB-ul sunt de câteva ori mai mari decât în Ucraina și în același timp satele din Rusia sunt în mocirlă până la genunchi.

Când soldații ruși au venit într-un sat ucrainean, ei au crezut că au cucerit orașul Cernigov. Ei spuneau: „Suntem în Cernigov!”, iar localnicii le ziceau: „Nu, nu este Cernigov, este un sat”. La care rușii ziceau că nu poate fi așa ceva, pentru că în sat nu pot fi drumuri asfaltate, în sat nu poate fi iluminat stradal. „Cu siguranță este Cernigov!”. Aceasta este diferența.

Dar haideți să terminăm discuția despre ruși, să se lămurească fără noi.

Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia, să facă ce vor acolo, să stea în Gulagul lor cu Putin al lor cât vor.

Teritoriul Ucrainei este unul cu tradiții democratice extrem de vechi

Omul rus este obișnuit să trăiască într-o societatea paternalistă, lui îi convine acest lucru, el nu vrea să gândească critic, nu vrea să-și asume responsabilitatea, el o deleagă țarului. De aici vin toate problemele.

Pe de altă parte, noi în Ucraina nu avem nimic împotriva acestor lucruri. Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia, să facă ce vor acolo, să stea în Gulagul lor cu Putin al lor cât vor.

La începutul războiului m-a revoltat profund când liberalii ruși, una din scriitoarele pe care chiar am blocat-o pe Facebook, a scris: „Desigur că ne pare rău de ucraineni, dar în schimb acum vom da jos regimul lui Putin măcar cu ajutorul lor!”. M-am gândit atunci: „Cu acest război, cu mâinile noastre, vreți să vă scoateți jăraticul din sobă?”. O șmecherie incredibil de cinică, o gândire parazitară a intelectualilor ruși care nici nu conștientizează ce își permit să spună.

Ucrainenii și rușii au viziuni diferite asupra lumii și interese diferite. Este o chestiune de educație și de mod de viață. Dacă intrăm mai adânc în istorie, vedem că teritoriul Ucrainei este unul cu tradiții democratice extrem de vechi. Kneazul din Kiev, kneazul din Rusia Kieveană putea fi alungat de Vecea (adunarea populară), putea fi reales, exista un anumit sistem democratic. Și în Secea din Zaporojie, și în Trupele Cazacilor hatmanul era ales. Pe teritoriul Reci Pospolitei, de care a ținut mult timp o parte mare a teritoriului ucrainean, inclusiv Kievul, regele era ales. În Hanatul Crimeii hanul era ales. Adică au fost secole de relații mai mult sau mai puțin democratice și sute de ani de cultură a dezbaterii, având în vedere că pentru a fi ales trebuia să știi să convingi. Acest lucru cultivă gândirea critică, cultivă atenția, face oamenii să fie mai puțin vulnerabili la mituri și mai puțin dornici să accepte paternalismul.

Teritoriul Regatului Moscovit nu presupunea însă niciun fel de discuții, presupunea doar ascultare și executarea ordinilor.

Analiștii britanici, studiind cauzele eșecului rusesc în Ucraina, spun că rușii abordează fără creativitate sarcinile tactice. Ei execută comenzile chiar dacă văd că ordinul este absurd și că aduce consecințe nocive. Ei sunt obișnuiți să asculte de comenzi. Rușii erau siguri că la fel gândesc și cei din Ucraina, și cei din alte țări din vecinătate. Ei aveau un set de mituri despre popoarele din jur.

Eu sunt sigur că Putin într-adevăr era convins că ucrainenii vor întâmpina tancurile rusești cu flori. Pentru că ei au inventat teza că nu există ucraineni, că suntem un popor, că nu știu din care motive i-am iubi și așa mai departe. Agenții de influență ai lui Putin, Medvedciuk și alții, probabil că îl hrăneau pe Putin cu teza că jumătate de Ucraină este pentru Rusia. Astfel rușii s-au obișnuit să creadă în propriile mitologeme. Acesta este delirul măreției. De ce să-i intereseze niște provinciali oarecare, niște amărâți de ucraineni, de moldoveni?

Practic, Rusia este prima țară care a trecut să trăiască complet într-o realitate virtuală proprie. Au crezut ei înșiși în ceea ce și-au povestit unii altora la televizor și se miră foarte tare când lumea nu corespunde. Aceasta a fost cauza eșecului lor.  

Aceste lucruri s-au văzut în Ucraina încă în anul 2004, când un număr mare de consultanți politici ruși au venit să lucreze pentru Viktor Ianukovici. Și Ianukovici a pierdut alegerile. Am văzut cum lucrau acești tehnologi – tot Kievul și toată Ucraina erau pline de panouri electorale imense cu portrete de-ale lui Ianukovici. Și asta, pentru că în Rusia omul de regulă votează pentru putere. El nu vrea schimbări, el se teme de putere. Și dacă marchezi totul cu o anumită mutră care reprezintă puterea, rusul va vota pentru ea. În Ucraina această strategie a eșuat.

Mai mult decât atât, după un timp, deja ucraineanca noastră Iulia Timoșenko a decis, nu știu de ce, că este o strategie eficientă, și a umplut tot orașul cu postere cu ea, în așa măsură încât aveai impresia că te așteaptă și în baie, și în scară, și după orice colț. Peste tot erau portretele ei. Și, la fel, a eșuat. Pentru că pentru ucraineni o asemenea intruziune trezește dubii.

Așa că nu e nimic de mirare că rușii nu-i cunosc pe ucraineni, iar ucrainenii îi cunosc pe ruși. Pentru a ne putea păstra identitatea ucraineană trebuia să înțelegem cine este dușmanul nostru. Așa că da, armata ucraineană și ucrainenii îi cunosc cel mai bine pe ruși și știu cum să-i învingă. Iar la ruși situația este ușor diferită.

În Ucraina în acești ani s-a format societatea civilă, o rețea de solidaritate care permite rezolvarea problemelor fără autorități

Lina Grâu: Konstantin, să revenim la 24 februarie. Puțină lume se îndoia atunci de teza lui Putin că în trei zile Kievul poate fi cucerit. Americanii i-au propus lui Zelenski să plece, care a răspuns cu celebra frază că „nu are nevoie de taxi, ci de armament”. Cum poate fi explicat acest fenomen al renașterii ucrainene, al încrederii în sine? Este meritul liderului? Este rolul elitelor din societatea ucraineană? 

Konstantin Doroșenko: Categoric, nu. Am vorbit despre schimbările care au loc în lume și, odată cu aceste schimbări, odată cu creșterea rolului individului și cu dezvoltarea rețelelor sociale, rolul elitelor scade incredibil. Societatea nu mai are nevoie de elite, de conducători, de autorități. Acest lucru s-a văzut și la alegerile prezidențiale din Ucraina care l-au adus la putere pe Zelenski, pe omul care nu pretindea să fie elitist, care nu își dorea rolul de lider autoritar, care nu-și asuma rolul de „gânditor de calibru”.

Aici s-a ars Poroșenko. În Ucraina în toți acești ani s-a format societatea civilă, o rețea extrem de mare de relații personale, interacțiune, înțelegere, solidaritate și capacitate de a rezolva problemele fără a face apel la autorități și putere. Un rol imens l-a jucat Maidanul anilor 2013-2014, când oamenii au fost nevoiți să se organizeze foarte repede, uitând de snobism, de interesele personale. Și an de an acest fenomen crește.

Și se pare că războiul a venit la noi în momentul în care societatea civilă era în formă maximă. Nu vorbim doar de organizații neguvernamentale sau fonduri, dar mai ales despre capacitatea oamenilor de a interacționa rapid în caz de nevoie. Asta a jucat un rol imens.

Îmi amintesc că atunci când prietenii mi-au propus să plec din Kiev, am mers la Nikolaev, asta în timp ce toți plecau de acolo. Acolo erau rudele prietenilor mei pe care trebuia să-i salvăm. Și pe drum am întâlnit o solidaritate incredibilă, în orice loc ne-am fi aflat. Indiferent ce limbă vorbeau, din ce oraș veneau, toți oamenii se ajutau unii pe alții. Și, sincer, am fost uimit, nu mă așteptam așa ceva, mai ales că erau primele zile, cele mai terifiante, zile de spaimă și disperare. Știți că la noi mereu se spunea că ucrainenii sunt niște individualiști sadea, avem și o zicală: „Doi ucraineni, trei hatmani”. Sau fraza aia celebră: „Casa mea-i de-o parte!”.

Dar s-a dovedit că exact acest tip de societate de individualiști poate manifesta o solidaritate sinceră. Pentru că individualitatea înțelege unde îi sunt propriile hotare și cele ale altora, înțelege necesitățile proprii și ale altora. Și este foarte interesant modul în care se formează și se transformă acum societatea ucraineană.

Ucraina, în reacția ei la agresiunea rusească, s-a manifestat ca o „lebădă neagră”

Și să nu uităm că, după anexarea Crimeii, încă din 2014, a început războiul din Donbas și orașele din Ucraina centrală și de vest au primit mii de refugiați interni. Și deja de pe atunci a început procesul de coeziune și de unire a țării.

Ucraina seamănă după componența și esența sa cu Germania sau Italia. Este o țară care constă din teritorii cu tradiții culturale și religioase diferite. Dar, în același timp, înțelegând și acceptând aceste diferențe, putem fi un stat puternic și normal.

Da, eu cred că Ucraina, în reacția ei la agresiunea rusească, s-a manifestat ca o „lebădă neagră”, ceea ce a fost o surpriză chiar și pentru ea. Cred că mulți nu se așteptau de la concetățenii noștri să se comporte astfel. Dar, pe de altă parte, lumea întreagă nu s-a așteptat la așa ceva nici de la președintele Zelenski. El era așteptat la Paris, era așteptat la Washington, era așteptat la Varșovia. Să ne amintim că și generalul Charles de Gaulle a fugit la vremea lui din Franța ocupată. Acest lucru se consideră normal, nici măcar nu este rușinos când șeful statului pleacă din țară. Poziția lui Zelenski l-a introdus în cărțile de istorie, oricare ar fi finalul acestui război.

Iar acest război, indiscutabil, se va încheia cu victoria Ucrainei, pentru că trecutul nu poate învinge viitorul. Ucraina este un stat și o societate care nu doar că are viziune despre viitor, noi luptăm pentru viitorul nostru, pentru dreptul la viitor, dar și un stat care a redat sensul adevărat valorilor europene, valorilor pe care este bazată Uniunea Europeană: „Liberté, égalité, fraternité!”, libertate, egalitate și fraternitate. Aceste lucruri care stau la baza UE: drepturile omului, respect pentru proprietate privată, lucruri care erau proclamate frumos, dar care au început să fie uitate în UE. Vedem că în anumite țări, precum Ungaria, în schimbul democrației vine ceea ce se numește „democratură” – când majoritatea votează, însă votul nu este pentru valori. Procesele din Ungaria seamănă foarte mult cu ce s-a întâmplat în Rusia: pentru a obține un anumit confort, oamenii cedează din libertăți. Și acest lucru este foarte periculos. Societatea noastră, poate că din fericire, încă nu este atât de comodă, chiar dacă se dezvoltă spectaculos de repede.

Dar avem o mare dorință de libertate și sete de viață. Înainte de venirea mea la București am mers la prietenii mei din Irpin. Prima dată am ajuns încolo la scurt timp după ce au plecat trupele ruse. Era o imagine monstruoasă, era un număr imens de case denaturate, distruse, mutilate. Însă când am fost acum, recent, am văzut acolo un șantier incredibil. Oamenii singuri, pe banii lor, fără să fi primit niciun ban de la stat, fără să spere la bani occidentali – care desigur că vor veni la un moment dat pentru reconstrucție – au început să adune bani pentru a restabili blocurile, pentru a reface acoperișurile, ei se ajută reciproc pentru a reface rețeaua de alimentare cu apă. Întregul Irpin se reconstruiește. Acolo pe străzi sunt din nou copii mici, se deschid grădinițe și școli.

Este un semnal colosal pentru Europa despre ce înseamnă societatea ucraineană. Noi nu vom sta cu mâna întinsă. Da, evident, noi avem acum nevoie de ajutor, în primul rând militar, și da, desigur, vom fi recunoscători pentru ajutor economic. Dar deja acum suntem gata să ne reconstruim.

Acesta este un precedent, pentru că după războaiele din fosta Iugoslavie s-a văzut că oamenii care au trecut prin distrugeri colosale, prin practici de genocid, cum a fost în cazul bosniacilor, nu mai revin în orașele distruse. Cam aceleași erau așteptările și în cazul ucrainenilor. Dar exemplul Bucea, exemplul Irpin arată altceva. Mai mult decât atât – oamenii revin în Herson, oraș care abia a fost eliberat. Este, la fel, un exemplu complet nou despre cum pot fi europenii în secolul XXI.

Exemplul Ucrainei a făcut să fie revăzute chiar și categoriile filosofice și politice, când Francis Fukuyama a scris articolul său programatic despre faptul că „Liberalismul are nevoie de națiune”. Ar fi fost inimaginabil acum 10 ani, pentru că liberalismul neagă idea de național, este un concept supra-național și considera că există un conflict între viziunea liberală și cea naționalistă. Și iată că pe exemplul Ucrainei Fukuyama, unul dintre ideologii principali al liberalismului mondial, vede că valorile liberale pot fi apărate cu arma în mâini, cu riscuri pentru viață, doar de oameni care le asociază cu propria țară, nu doar cu o noțiune abstractă.

Astfel încât Ucraina, într-adevăr, deschide pagini noi în multe domenii, inclusiv în filosofia modernă.

Cu cât mai departe ești de evenimentele terifiante din Ucraina, cu atât mai puternic te afectează emoțional

Lina Grâu: În ce fel de Ucraină vei reveni peste câteva zile? 

Konstantin Doroșenko: De când a început faza fierbinte a războiului din Ucraina, am observat o particularitate – cu cât mai departe ești de evenimentele terifiante de acolo, cu atât mai pierdut ești din punct de vedere emoțional. O vreme, la începutul războiului, am trăit la Cernăuți, însă când am revenit la Kiev mi s-a făcut mult mai ușor.

Lina Grâu: Chiar dacă acolo erau bombardamente.

Konstantin Doroșenko: Chiar dacă acolo erau bombardamente, erau probleme, erau sirene. Multă vreme regiunea Cernăuți a fost singura unde nu ajunsese nicio rachetă. Acum din păcate au ajuns și acolo.

În România, la București, la fel, aceste informații despre ultimele bombardamente masive, despre black-out, m-au afectat foarte puternic emoțional. Însă când iau legătura cu prietenii mei văd că ei au o reacție mult mai calmă și liniștită. Și îmi aduc aminte și de reacția mea: când ești la Kiev și sună sirenele, înțelegi că ești pe loc, vezi unde este o amenințare reală și unde nu. Omul se poate obișnui cu foarte multe și poate supraviețui. Georgienii au supraviețuit în urma acelor blocade extrem de grele la care i-au supus Rusia câteva ierni la rând. Și ucrainenii vor reuși.

Revenind în Ucraina, nu doar că revin acasă sau la prieteni, revin și ca să văd expoziția istorică extrem de interesantă de la Centrul Pinchuk Art din Kiev, o expoziție a pictorilor tineri. Expoziția trebuia să aibă loc încă anul trecut, însă evenimentele au amânat-o. Acum acești pictori sunt împrăștiați în lume, puțini au rămas în Ucraina și ei au făcut un efort incredibil pentru ca să-și expună creațiile anume la Kiev. Expoziția se numește „Cei Uniți”.

Sunt și multe alte momente de acest fel care mie mi se par atât de importante, pentru că acolo este viață adevărată, acolo este ritmul adevărat a ceea ce se întâmplă și a ceea ce este important acum.

Așa că revin cu entuziasm la Kiev. Știu că prietenii mei nu mă vor lăsa singur. Fiecare și-a făcut rezerve de lumânări, de tot felul de încălzitoare și într-un fel sau altul se descurcă. Este, evident, un disconfort monstruos, care nu te lasă să lucrezi normal, dar poți totuși supraviețui. La început, câțiva prieteni de-ai mei s-au pomenit în regiunile ocupate, în Melitopol, Herson și era greu să ne scriem pentru că mă temeam să nu le fac rău dacă întrebam ceva sau le scriam pe rețelele de socializare. Și o prietenă, critic de artă, din Herson mi-a scris că este mai bine să mori decât să fii în ocupație. Câțiva colegi de-ai mei încă mai sunt acolo și nu pot să le spun numele și nici nu știu cum pot să-i ajut. Și atunci înțeleg că, într-adevăr, este mai bine să treci prin bombardamente și black-out decât să ajungi sub talpa acestui concept monstruos, macabru, neonazist care se numește „lumea rusă”. 

Rusia trebuie să fie demilitarizată și lipsită de posibilitatea de a mai agresa vecinii

Lina Grâu: Konstantin, Ucraina va ierta vreodată ceea ce se întâmplă acum? Și cum va fi asta?

Konstantin Doroșenko: Vorbim din nou despre emoții. Emoțiile sunt lucruri foarte individuale.

Lina Grâu: Dar aici nu sunt doar emoții. Aici sunt vieți, aici este infrastructură, este o țară distrusă în centrul Europei. Cum se poate trece peste asta?

Konstantin Doroșenko: În primul rând, tehnologiile moderne și solidaritatea partenerilor și aliaților noștri ne vor permite nu doar să ne renaștem țara, dar și să o facem mult mai de succes și mai tehnologizată decât era înainte. Și la acest proces vor contribui, indiscutabil, și reparațiile care vor fi impuse Federației Ruse, aceasta va fi obligată să finanțeze restabilirea Ucrainei. Cred că petrolul și gazele rusești încă foarte mulți ani vor fi gratuite pentru Ucraina.

Dar eu cred că evoluția ideală pentru comunitatea internațională va fi cea în care Rusia va fi împărțită în mai multe state independente în urma acestui război. Pentru că atunci când un stat pe parcursul istoriei sale cu regularitate se manifestă ca sursă de agresiune, acesta trebuie slăbit la maxim pentru a nu mai avea posibilitatea să manifeste agresiune. Acest lucru s-a întâmplat cu Prusia în Europa. Prusia și dinastia prusacă au provocat războiul mondial. Și ce vedem acum? Vedem că Prusia ca atare nu există. Așa sau altfel, Konigsberg, Prusia nu mai sunt locuri de unde lumea să fie amenințată cu război.

Germania multă vreme a fost sub administrare externă, acolo s-a lucrat mult, generații la rând, pentru ca imperialismul să înceteze să mai fie o idee germană. Japonia, conform legilor, până în prezent nu are dreptul să aibă forțe armate. Este, la fel, un stat care a manifestat ambiții imperiale, care a adus multe drame statelor vecine. În prezent este un stat pacificat, care, de asemenea, multă vreme a fost sub administrare externă.

Același lucru trebuie să se întâmple cu teritoriile istorice ale Moscoviei, iar restul teritoriilor acaparate de Moscovia trebuie să-și obțină independența. Și acest lucru va fi ceva absolut normal, pentru că în state relativ mici este mai ușor să construiești economia, este mai ușor să construiești democrația. Este singura opțiune, așa cum văd eu lucrurile, deși mulți de tem de un astfel de scenariu. America se teme de imprevizibil, la fel cum se temea și atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică.

Dar situația actuală, când Rusia recurge la șantaj nuclear, este în mare parte rezultatul politicii președintelui George Bush Sr. și a demersului său categoric ca arma nucleară să rămână doar în Rusia. El se temea că dacă în afară de Rusia cineva va mai avea armă nucleară, niște „ucraineni sălbatici” de exemplu, acest lucru va duce la un conflict. Acum vedem că anume deținerea exclusivă a armei nucleare de către Rusia a și dus la acest conflict. Pentru că dacă Ucraina ar fi păstrat arma nucleară un astfel de război nu ar fi avut loc, imperialismul rusesc nu și-ar fi permis așa ceva. Iată de ce, indiscutabil, Rusia trebuie să fie demilitarizată, trebuie să fie lipsită de dreptul de deținere a armei nucleare, acolo trebuie introdusă administrarea internațională. Iar împărțirea acestui teritoriu imens într-un anumit număr de state adecvate este o garanție a păcii pentru decenii înainte.

Iar unii filosofi, savanți, scriitorii ruși au spus chiar ei de mai multe ori că un astfel de teritoriu precum Rusia, cu un număr atât de mare de popoare, de religii, de fusuri orare nu poate fi condus altfel decât prin violență. Păi, să fie oprită această violență! Da, mulți spun că unele popoare din Rusia nu sunt pregătite pentru independență, nu vor ști ce să facă cu ea. Dar atunci când s-a destrămat Uniunea Sovietică multe republici post-sovietice la fel nu erau pregătite pentru independență, nu prea înțelegea ce să facă cu ea Uzbekistanul, nu prea înțelegea la ce îi folosește Tadjikistanul. Treptat însă au învățat și s-a văzut că este un proces mai sănătos.

Acum la nivel mondial are loc o reformatare a relațiilor după un model similar Uniunii Europene – când statele se unesc nu după principiul alipirii la un super-stat, ci pe principiul uniunilor economice și sociale. Aceasta este direcția de urmat. Acest lucru permite eliminarea tensiunilor naționale, a problemei frontierelor. România și Ungaria coexistă calm și liniștit în interiorul UE, fără pretenții una față de alta. Mie mi se pare că și aderarea Ucrainei, a Republicii Moldova la UE va elimina multe tensiuni.

Eu aș dori acest lucru popoarelor Rusiei – să se despartă, să-și obțină statele lor independente, să devină conștiente de ele însele și să trăiască după acest model în secolul XXI.

În ceea ce privește dacă iertăm sau nu, sincer să fiu, am o doză mare de indiferență față de ruși, mi-e indiferent ce și cum va fi cu ei. Dar știu că este în interesul, și nu doar al Ucrainei, să se facă totul pentru ca ei să nu mai aibă resurse să amenințe țările vecine.

Ucrainenii au demonstrat că s-au maturizat și au început să înțeleagă ce însemnă națiune politică

Lina Grâu: Ce lecții neînvățate ale trecutului au adus la acest război?

Konstantin Doroșenko: Pentru Ucraina timp de sute de ani principala lecție neînvățată a fost această lipsă de solidaritate – „doi ucraineni, trei hatmani”. Și în sfârșit acum, în situația actuală, am demonstrat că am crescut, că ne-am maturizat, nu ne mai concentrăm pe diferențe, am început să le acceptăm și să înțelegem ce înseamnă națiune politică. Și acest lucru este foarte important.

În ceea ce-i privește pe ruși, pe ei îi așteaptă frustrări și dezamăgiri imense, pentru că în primul rând vor trebui să renunțe la delirul măreției. Măreția este o noțiune foarte ciudată la care nu recurge nicio țară civilizată.

Lina Grâu: De fapt, este ceea ce nu s-a făcut după destrămarea URSS-ului.

Konstantin Doroșenko: Da, indiscutabil. Pe acest concept aberant de măreție se menține autodeterminarea lor. Acum, când avem de-a face cu migranții ruși, vedem cât de jalnic arată ei. Ei s-au obișnuit să se poarte bădărănește, cu aroganță – nu din numele lor, ci din numele statului lor monstruos. Ei își puneau picioarele pe masă în restaurantele europene, ei aruncau cu scrumiere în chelneri, pentru că aveau un stat bogat și a doua armată din lume. Cât costă armata lor am văzut acum, lumea întreagă a văzut. Și se vede și în ce direcție se duce țara lor. Și rusul de rând acum nu se mai poartă bădărănește – nici la Tbilisi, nici la Praga. Pentru că din nume propriu nu prea are ce spune. El nu vorbește limbi străine, el nu cunoaște culturile altor țări, el nu este empatic. Este o imagine jalnică.

Dar, oricum, ei urmează să lucreze la greșeli. Inclusiv să-și revadă toată cultura din punctul de vedere al practicilor coloniale rușinoase și să spună lucrurilor pe nume. Să-i numească pe trubadurii imperiului „trubaduri ai imperiului”. Va fi un proces foarte lung și serios. 

Lina Grâu: Cum vezi viitorul regiunii? Al Ucrainei? Al României? Al Republicii Moldova? Al Poloniei?

Konstantin Doroșenko: Eu cred că în acest război se prefigurează, așa cum am vorbit azi, o nouă calitate pentru Europa Centrală și de Est. Regiunea, indiscutabil, se va ridica. Și, indiscutabil, după înfrângerea ambițiilor imperiale ale Rusiei, și vechile națiuni imperiale din Europa vor trebui să revadă anumite lucruri. Aceleași Franța și Germania vor trebui să renunțe la snobism și vor trebui să renunțe la idea că deciziile sunt luate doar la Berlin și Paris.

Eu cred că este posibil ca pe banca acuzaților în afară de oamenii care au declanșat războiul din Ucraina să ajungă și unele „gulere albe” din Europa. Pentru că politica Angelei Merkel, politica lui Sarkozy au fost cele care au dus la faptul că Putin și-a permis așa ceva. Și cred că inclusiv Europa de Vest va trebui să lucreze asupra greșelilor pe care le-a făcut. Iar în Europa de Est Ucraina va fi nu doar un lider regional, ci chiar mondial, pentru că, rezistând la o asemenea lovitură civilizațională, Ucraina va pretinde să vorbească și în continuare din nume propriu și nu doar să asculte dorințele cuiva.

Lina Grâu: Konstantin, dar nu poate să apară riscul ca aceste apucături imperialiste să fie preluate deja de Ucraina?

Konstantin Doroșenko: Ucraina nu a avut niciodată ambiții imperialiste. Ucraina nu are în vizor expansiunea. Ucraina nu este expansivă și nu este agresivă. Și, repet din nou, în societatea ucraineană sunt foarte puternice stările de spirit democratice. Omul care va încerca să devină lider autoritar în Ucraina nu va avea succes. Kucima a ratat această posibilitate – este singurul care chiar a avut posibilitatea să impună un regim autoritar. Presa era persecutată, societatea era destul de speriată. Dar el nu a reușit. A înțeles singur că este mai bine să nu insiste pentru un al treilea mandat. Eu cred că după toate prin câte am trecut, în Ucraina nu mai este posibilă o dictatură.

În delirul său de măreție, dictatorul de la Kremlin a adus o lovitură colosală limbii ruse și mitului despre cultura rusă

Acum vedem că se elimină o bună parte din agenda naționalistă. Începem să vedem că mișcările naționaliste și declarațiile radicale au fost în mare măsură inspirate din Rusia, în mare parte acestea lucrau în folosul Rusiei, pentru că scindau societatea. Iar atunci când în armata ucraineană cot la cot luptă oameni din toate regiunile, care vorbesc și rusa, și ucraineana, oameni care nu au nicio problemă, nimeni nu dictează nimănui. Așa că agenda naționalistă nu va avea putere în Ucraina învingătoare.

Dar limba rusă desigur că își va pierde din poziții. Pentru că un număr imens de oameni rudele cărora au fost maltratate, orașele cărora au fost distruse în estul Ucrainei, vorbitorii de limbă rusă, cei din Harkov, din Odesa, din Nikolaev, din Herson – cu toții trec la limba ucraineană. Pentru că este traumatizant să vorbești limba oamenilor care și-au bătut joc de orașul tău natal.

Un bun prieten de-al meu și un foarte interesant analist media ucrainean, Andrei Babrîkin, a scris o postare foarte interesantă despre faptul că generația lui în Nikolaev a crescut savurând cultura rusească. Ei țineau mult la unele momente, la unele cărți, la muzică, la interpreți precum Zemfira. „Dar eu mă uit la băiatul meu, care a mers în clasa întâi și care vorbește cu plăcere limba ucraineană, care știe imnul Ucrainei”, spune el. „Mă uit la el și înțeleg că pentru generația lui limba rusă se va transforma într-un fel de idiș”. Ca atunci când evreii în localitățile mici vorbeau idiș, însă când au avut posibilitatea să se emancipeze, într-o societate mai mare, au început să o uite, i-a dispărut necesitatea. Pe de altă parte, evreii care au venit în Israel din Europa renunțau la idiș pentru că idiș, în primul rând, semăna cu germana și, în al doilea rând, le amintea de holocaust. Este o comparație valabilă. Rusa este condamnată la dispariție în Ucraina, la fel precum idiș. Și nu pentru că este o limbă rea, ci pentru că așa evoluează situația.

Pe de altă parte, și am discutat astăzi despre asta, Rusia nu mai poate oferi niciun fel de informație de actualitate. Rusia nu dă nimic nou în economie, în filosofie, în politologie, în științe umanitare. Iată de ce dispare necesitatea de a studia limba rusă ca limbă internațională. Rusa va rămâne ca limbă de comunicare post-colonială în țările care au fost colonizate de Rusia, dar și acest lucru va dispărea odată cu generația actuală, pentru că există engleza, germana, limbile europene prin intermediul cărora tinerii din diferitele noastre țări comunică foarte bine.

Așa că, în delirul său de măreție, dictatorul de la Kremlin a adus o lovitură colosală limbii ruse, în definitv, mitului despre cultura rusă.  

Acest Crăciun va fi în Ucraina foarte tandru. Pentru că oamenii au simțit valoarea celor apropiați și a lucrurilor simple

Lina Grâu: Cum va fi Crăciunul anul acesta în Ucraina?

Konstantin Doroșenko: Un moment foarte important în acest an, dacă vorbim de Crăciun, este faptul că Biserica ortodoxă din Ucraina care a primit binecuvântarea Patriarhului Ecumenic și care a restabilit catedra de la Kiev, furată anterior de Biserica Moscovită, a decis să permită creștinilor ortodocși să sărbătorească Crăciunul împreună cu restul lumii civilizate. Ne îndepărtăm treptat, în sfârșit, de această tradiție ciudată veche a ortodoxiei moscovite și ne apropiem de ceilalți. Încă nu putem vorbi despre o reformă bisericească, oficial încă mai rămâne așa-numitul stil vechi, dar oamenii și parohiile care doresc pot sărbători Crăciunul odată cu ceilalți creștini din lume.

Eu cred că acest Crăciun va fi în Ucraina, cât nu ar părea de staniu, foarte tandru. Pentru că oamenii au simțit atât de profund valoarea și importanța celor apropiați, valoarea și importanța unor lucruri elementare și au înțeles atât de bine câte lucruri sunt artificiale și neimportante în această lume. Toate, din cauza războiului. Astfel încât mi se pare că acest Crăciun va fi tandru și cald. Oamenii vor găsi posibilitatea de a împărtăși căldură sufletească. Și acest lucru este cel mai important, nu instalațiile sclipitoare și serbările.

Sărbătorile de Crăciun, cred că știi, sunt legate de melodia ucraineană numită Scedrik, scris de Mikola Leontovici, și care în lumea întreagă este un imn al Crăciunului. În acest an se fac 100 de ani de cât această melodie a ajuns în SUA. Va fi un concert mare organizat de regizorul de film Martin Scorsese. Va fi un eveniment mare și o recunoaștere a aportului Ucrainei la civilizația mondială și în particular la tradiția Crăciunului. Inclusiv acest lucru ne va încălzi pe toți.

Lina Grâu: Chiar dacă vor zbura bombe?

Konstantin Doroșenko: Pe ucraineni nu-i mai sperii cu bombe.

Interviul a fost realizat de jurnalista Lina Grâu în cadrul proiectului „Moldova și noul context de securitate regională”, realizat în parteneriat cu Fundația „Friedrich Ebert”. Opiniile exprimate în cadrul interviului aparțin autorilor și nu reflectă neapărat punctul de vedere al FES.