De câți bani și omenie e nevoie pentru a trăi civilizat în Moldova… sau cum e traiul prin chirii

Natalia Scobioala
21/12/2015
Foto: botosoneanul.ro

De pe la 16 ani, de când sunt venită la Chișinău, locuiesc pe la gazde. Cât de neprotejați suntem noi, chiriașii, și ce condiții mizere ni se oferă, e foarte greu de redat, în plus la un preț enorm, care de obicei îl plătim în euro, așa ni se cere. În lei este aproape imposibil de găsit o locuință, dar și asta poate prin cunoscuți sau  rude.

Vreau să încep de la capăt, ca să explic revolta mea din propria experiență de peste 10 ani de când închiriez camere în Chișinău. Am încercat toate variantele posibile pentru a trage niște concluzii și pentru a vedea avantajele și dezavantajele.

Foto: lucianaungureanu.wordpress.com

Din primii ani, de prin 1998 pe când eram studentă, am trăit un an la căminul școlii, unde erau niște condiții dezastruoase. Doar o plită electrică pe etaj, la vreo zece camere, de asta era foarte greu să gătești și de cele mai multe ori mâncam bucate reci sau conserve. Dușul funcționa numai de două ori pe săptămână, așa că în fiecare zi, baia noastră era… „lighenașul”. După un an de chin am hotărât să trec cu chiria în oraș și, pentru a plăti mai ieftin, am ales să locuiesc cu proprietara în aceeași cameră. Eram tănără, fără prea mari pretenții, așa că m-am obișuit cu regimul de somn foarte devreme și cu liniștea. Nu mă plâng, aici era bine. Cu anii și cu vârsta totuși aveam nevoie de libertate, așa că aveam nevoie de chirie cu cameră separată.

De aici începe nebunia și pot să spun calvarul despre cum își bat joc de noi proprietarii apartamentelor, umilindu-ne pe cei care ajungem la serviciile lor mizere.

Îmi aduc aminte că urgent aveam nevoie de o gazdă, așa că m-am bucurat când am găsit un apartament, cei drept împreună cu stăpânii, dar măcar în cameră separată cu o fată. Prețul era de 550 de lei pe lună și așa ne-a fost promis să fie mereu. După o lună, am fost anunțată că deja vom achita câte 750 de lei fiecare. Nu m-a ajutat la nimic revolta, iar pentru că nu aveam unde trăi, am acceptat condiția. Nu mai are rost să povestesc detaliat cum peste vreo două luni a apărut un dulău foarte mare în casă, fără să fim întrebate dacă suntem de acord și să mai văd cum javra era spălată în cada în care făceam baie și într-o zi să îl văd cum bea apă din farfuria mea, desigur stăpâna a hotărât că așa e mai bine, să folosească tacâmurile mele.

Am plecat de acolo, ca doar după câteva zile să fiu amenințată de foștii stăpâni că le-am rupt patul și nu mai știu ce și să vin să le plătesc. Desigur i-am anunțat că dacă mă mai amenință, pur și simplu anunț poliția pentru hărțuire și falsitate. Am fost lăsată în pace.

La noua mea chirie, o garsonieră în care ne înghesuiam 4 fete, doar ca să fie mai ieftin, nu erau condițiile demne pentru prețul de atunci, prin 2008 – 1600 de lei. În cameră aveam patru paturi vechi, un dulap cu o oglindă, o masă și cam atât. Restul le-am făcut noi: un covoraș adus de acasă, o draperie, un televizor, un aparat radio. Țevele în baie erau atât de vechi și ruginite, încât mereu țâșnea apa din ele și de fiecare dată eram nevoite să chemăm un specialist să o repare, măcar cumva. Stăpâna apartamentului de nenumărate ori a fost rugată să vină să schimbe țevile, să facă reparație în bucătărie, unde era un dezastru: pereți dărăpănați și dulapuri gata să cadă. Au căzut, și bine că nu era nimeni la bucătărie, că altfel s-ar fi întâmplat o tragedie. Tot ce era în ele s-a împrăștiat pe jos, iar noi am tras o sperietură zdravănă. Am hotărât să ne creăm singure condiții, am cumpărat tapete, vopsea și hai să reparăm bucătăria. Am schimbat unele țevi din baie, desigur din banii noștri, ca după exact o lună să fim sunate de stăpână care ne anunța că ne ridică plata, vezi tu, vecina ei ia 2000 de lei pentru o cameră.

Pentru noi erau bani atunci, așa că am hotărât să plecăm de acolo, nu înainte să scoatem de pe pereți tapetele lipite din banii noștri, timpul nostru și energia noastră.

Chiria din sectorul Râșcani, pe care o găsim de urgență ne bucurase. Apartament cu două camere, fără stăpân, într-o cameră noi, cele trei fete, în alta o pereche de tineri. Remarc că aici venisem cu patul nostru, pentru că era doar unul, iar noi eram trei. Ne înghesuiam și aici, doar ca să ne coste mai puțin chiria. 100 de euro o cameră întunecoasă, o baie în care am stat o zi să rod murdăria și o bucătărie în care covoarele nu mai fuseseră dezlipite de podea de ceva ani. Nu mai zic că peste câteva luni apăruse problema cu țeava din bucătărie, care era foarte veche și ruginită și peste ceva timp a cedat și curgea toată murdăria la noi în casă. La rugămintea noastră de a schimba țeava, proprietara pur și simplu ne-a alungat, spunându-ne pe un ton ridicat “să nu-i punem noi condiții, iar dacă suntem așa pretențioase, să părăsim casa în 24 de ore”.

Următoarea chirie a fost la Ciocana, foarte drăguță și păream fericite că am găsit ceva mai bun. Prețul de data asta era în lei, ce ne-a bucurat, 1500 de lei camera, doar că… fără apă caldă, un pat foarte mic și doar o măsuță pentru calculator. De dulap pentru haine nici vorbă, iar iarna am observat sub geam găuri mari pe unde sulfa vântul, așa că era un frig teribil în cameră. Nu am rezistat nici acolo mai mult de un an, am răcit foarte tare, acolo dormeam pe rând pe pat. O săptămână - două pe pat și una jos, apoi ne rânduiam cu dormitul la podea.

A urmat o chirie bună tocmai la Durlești, la fel achitam în lei, și poate norocul nostru era că locuiam cu stăpâna în apartament, o fată de vârsta noastră cu care ne înțelegeam bine. Dar și aici au fost probleme și neînțelegeri, așa că am plecat.

Acum stau cu chirie într-un apartament cu trei camere, fără proprietar, 80 de euro camera. Pe zi ce trece observ tot mai multe dezavantaje pe lângă cele pe care deja le văzusem când am venit aici. O cameră cu două dulăpioare, unde mi-au încăput doar cărțile, și o mică parte din haine. Majoritatea le ținem prin sacoșe, la balcon. La numai câteva zile am observat  tapetele jupuiate într-un colț de cameră și umede. O cameră fără măcar un covoraș pe jos și de câteva zile am rămas și fără mânerul de la ușă. Stăpânul nu se grăbește să rezolve cumva problema. Așa trăim, așa ne chinuim

De ce scriu toate astea?

De ani buni, ca mine sunt sute de tineri, familii care stau cu chirie. Pe lângă prețurile enorme în euro, care uneori sunt câte un salariu, mai avem de răbdat indiferența și iresponsabilitatea celor care oferă chiria. Nu suntem deloc protejați, iar în orice moment putem fi dați afară fără să avem vreo dovadă că am achitat. Spun din propria experiență, cei care oferă chirii nu au plăcerea să încheie un contract în scris, iar dacă pomenești ceva, poți fi refuzat. Doar în cazurile unde apartamentele au condițiile foarte bune și prețul e de peste 200 de euro o cameră, atunci poți să ai norocul să închei un contract și să fii cumva în siguranță.

Din experiență constat că în ultima perioadă mi-a fost foarte greu să găsesc o cameră mai ieftină și să nu mi se ceară plata pe cel puțin 3 luni înainte. De unde oameni buni, eu cu un salariu puțin peste 4000 de lei pot să achit cam 400 de euro deodată?! Unii au salariul și de 2000 de lei. Cum să supraviețuiești într-o țară unde statul nu are grijă de noi, tinerii?

E o afacere foarte bună pentru cei ce oferă apartamente în chirie, neachitând statului impozite, iar banii curg în fiecare lună la timp, chiar dacă condițiile de multe ori lasă de dorit.

Ce face statul pentru mine, o persoană tânără care de 14 ani achită impozite și își face obligațiile de cetățean al acestei țări? Am două posibilități: ori stau aici, în această țară, și mă descurc cum pot, pe la chirii, că de cumpărat o cămeruță e imposibil cu salariile și sărăcia de aici, sau emigrez…

Cum să trăim?

Cum să rezistăm?

Natalia Scobioala
2015-12-21 09:15:00

Comentarii