De vreo 20 și ceva de ani ne tot avântăm cu reforme în justiție, scriem legi, creăm instituții, lansăm slogane și strigăm în unison că toți sunt egali în fața legii! Frumos. Reformele roiesc ca într-un caleidoscop în ritm vertiginos, că deja le-am pierdut și firul și culoarea. Toate intențiile de reformă au fost și continuă să fie poleite cu intenții nobile. Da, da, din cele cu care este pavat drumul spre locuri mai aride.

Am avut (ne)norocul să particip la scrierea unora dintre ele: frumos, optimist, idealist. Am umblat și la Legea CSJ prin 2012 ca să temperăm poftele politicului de a respinge judecătorii care nu le-ar fi pe plac: s-a scris că pot respinge un candidat, dacă au probe INCONTESTABILE că ceva nu e în regulă cu integritatea lui sau că ar fi fost anumite nereguli în procesul de selecție. Se face un aviz motivat și se transmite CSM ca să mai reflecteze suplimentar dacă au luat o decizie bună. Sună bine, nu?

Se pare însă că cei din Comisia juridică nu s-au complicat să citească Legea, fie știu ei ce știu, dacă au decis că nu o vor pe doamna Viorica Puică, judecător bun, profesionist și integru, așa cum trebuie să fie toți judecătorii din țara asta. Și atunci de ce mai trebuie legi frumoase puse pe hârtie, dacă ”mușchiul cuiva” nu vrea să voteze? Pentru ce mai irosim hârtie, minte, expertiză (internațională tot), dacă totul se reduce la un banal: „nu a întrunit numărul de voturi”? De ce ar trebui oamenii să respecte legile, dacă cei care le fac nici nu catadicsesc barem să le citească? Întrebare retorică pe timp de pandemie în ajun de o nouă reformă...