Aseară m-am întâlnit cu mămica unui copil cu formă severă de diabet zaharat care de ani buni luptă să supraviețuiască într-un sistem de sănătate corupt și bolnav. Am insistat să-i acopăr financiar necesitatea în consumabile măcar pentru câteva luni. Nu scriu asta să vă spun ce mare brânză am făcut, ajutând-o, dar să vă mărturisesc că după ce am cunoscut-o cu toată istoria ei tristă de tot, pe ea, o mămică singură, chinuită, care arată ca o stafie de slăbuță ce e, probabil subalimentată permanent, cu ochii înfundanți de atâta durere, obosită enorm și ea și copilul de această luptă, am ajuns să plâng dezarmată total...

Ce am făcut de am ajuns să degradăm ca societate în halul ăsta în care să acceptăm că, copiii (!!!) să nu mai aibă nicio valoare, în care medicamentele, consumabilele, echipamentele să fie procurate de părinți care și cum poate peste hotare, iar noi să acceptăm povestea despre un sistem medical performant care merge spre o performanță și mai mare. Despre ce performanțe putem vorbi atunci când mulți medici au ales să plece și statisticile vorbesc despre mii, alții - să lucreze în zece locuri sau pentru zece alți deja plecați și să facă gărzi cu nemiluita ca să supraviețuiască cumva, iar unii - doar să-și umple casetele în bănci cu milioane? Și asta din contul vieții micului băiețel abandonat în lupta sa, din contul la ce ar fi putut primi gratuit, dar nu primește, căci chipurile nu avem, și ar fi bine să avem, dar nu e, fiindcă așa suntem - o țară de degradați... Și cei care au adus cu mândrie țara la așa stare, și cei care acceptăm să fim tratați astfel...