În ultima vreme mi se întâmplă destul de des să fiu oprit în plină stradă de către oameni necunoscuți, care mă întreabă cu toată curiozitatea ființei lor imprimată pe chip:

- Ei? Acum ce zici? Ce se alege din groaznicul procuror Andrei Pântea? Ce îl așteaptă?

Altfel zis, oamenii ar dori să știe ce va fi cu el – cu acest până mai ieri important pilon al Procuraturii Generale, iar azi un simplu chiriaș al subsolurilor de la Departamentul Anticorupție. Răspunsul e unul, și eu îl spun sincer:

- Legea va decide.

- Chiar așa? își manifestă neîncrederea absolut toți cetățenii cu care discut. Chiar va decide legea? Sau poate altcineva?

- Legea, insist eu. S-a terminat cu ”altcineva”. A trecut timpul lor...

De la o vreme, însă, cănd mi se adresează tot această întrebare, nu mai sunt sigur că ar trebui să le dau același răspuns. Pentru că... vedeți și dumneavoastră cum se developează marele nostru spectacol de combatere a corupției. Dacă ne referim la o categorie de hoți și de funcționari corupți cum e Vlad Filat, legea a ales să-i trateze într-o manieră mai specială – probabil, legală, dar deosebită de cea pe care le-o aplică altor hoți și funcționari corupți.

Am mai spus-o și repet: Filat nu mă interesează. Dacă e hoț, să-și bea paharul cu venin până la fund. Însă în toate cazurile mă interesează ce spune Legea. Și nu găsesc, zău, să scrie undeva că un alt hoț, poate mai periculos decât a fost Filat, este adus la ședințele de judecată ca la o mare petrecere cu clovni și oameni beți de fericire și de rachiu ieftin, care strigă... strigă ceva, iar presupusul criminal le face semne cu mâna și le strgă și el: ”Trăiască justiția!” . Acest ”nou erou național” sau ”arcașul de la Orhei”, cum l-au botezat jurnaliștii pe Șor (fiindcă la dânsul mă refeream), la vârsta lui încă aproape adolescentină, ne demonstrează că deține o putere miraculoasă și că e în stare să îmblânzească orice prevedre a Codului Penal. Ce folos că procurorii strigă de la tribuna Parlamentului că ”Șor a furat cu sacul”, dacă legea nu vede nici sacul, nici cât a furat Șor?! În orice caz, ce ar trebui să înțeleagă un simplu cetățean din lecția asta aproape absusdă? – unul a furat și stă la dos, iar altul de asemenea a furat, însă i se permite să stea acasă?! Toți știu că e spectacol de sus până jos, însă apleacă ochii și îl acceptă... Mulți știu exact câți bani i se dă fiecărui ”susținător” al lui Șor, unii văd cu ochii lor cum se face ”remunerarea”, dar își apleacă privirile și tac...

Am auzit că se mai întâmplă și pe la alte case bizarerii de-astea, însă la noi chiar și bizareriile sun mai bizare. Iată de ce, când mă mai întreabă cineva ce-l așteaptă pe fostul meu coleg și prieten, Andrei Pântea, nu mai răspund că va decide legea. Răspund așa:

- Ce va dori regizorul!

Iar dacă omul nu înțelege ce înseamnă ”regizor”, îi explic în termeni populari:

- Sforarul decide. El e cel mai mare peste spectacol. Cel cu pârghiile.

Din acest moment și până la sfârșitul spectacolului, aveți toate posibilitățile să mă verificați. Dar pretind încă de pe acum că am dreptate, fiindcă numele lui Pântea este vehiculat alături de numele unor vedete de primă mărime din lumea interlopă, politică și economică. Prin urmare, va fi judecat nu de cine credem noi, ci de niște boși politici, economici și criminali. Desigur, legea va asista la spectacol, fără dânsa oricum nu se poate face nimic, însă prezența ei va fi formală. Din acest motiv chiar nu-mi pot imagina ce viitor îl așteaptă.

De fapt, acum gândurile mele merg mult mai departe. Vedeți dumneavoastră, Pântea nu e unicul procuror ”cu păcate”. Și nimeni nu știe exact câți mai sunt prin birourile Procuraturii, dar eu îndrăznesc să vă asigur, că sânt mulți. Însă de răspunsul corect și exhaustiv la această întrebare depinde cât de departe și cât de profund s-a extins fenomenul corupției? Dacă nu vom afla, nici să nu deschidem gura să zicem că facem reforme în justiție.

Pântea e un om tânăr și ar mai fi putut să muncească în Procuratură încă mult și bine. În fapt, este reprezentantul primei generații de juriști care au venit după perestroika gorbaciovistă, după generația mea, a celor din perioada sovietică, educați în disciplină,cu frica de lege si modestie în comportament. De la dânșii a așteptat societatea să-i facă Marea Dreptate – unica pe care o așteapta după o jumătate de secol de comunism sovietic. Și iată că a trecut (vai, ce repede a trecut!) doar o jumătate din jumătatea de secol și lumea se întreabă:

- Unde e... cum îi ziceam noi atunci, prin 1989 Marea Dreptate, lupta cu MAFIA ?

Lozinca tuturor mitingurilor era „JOS MAFIA” ! Care mafie, cine întelegea atunci măcar sensul acestui cuvânt ? Acum, poftim, mafie cât și unde vă poftește inima – în Parlament, în Guvern, în Procuratură, MAI, SIS, IGP și în judecătorii. Dreptate? E la fundul mării.

Acolo era și mai înainte. Așa că noutatea nu e mare.

Dar, ce s-a întâmplat cu tinerii specialiști? Acei, de la care am așteptat să prefacă trista realitate sovietică într-o poveste de eternă înțelegere și armonie? Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun – a răsărit exact ce am semănat.

Ce s-a întâmplat pe ogorul justiției? Același lucru, domnilor! Eu cred că anume în zona ceea s-ar cuveni să căutăm rădăcinile răului. Atunci au fost puse temeliile corupției postsovietce, fiindcă a existat și corupția sovietică, nu se putea fără dânsa. Ca și mai înainte, studenții au venit să învețe jurisprudența pe la universități, însă universitățile se schimbaseră între timp, iar schimbarea era atât de profundă, încât nimeni nu știa dacă ceea ce se întâmplă e bine sau e rău. Totuși, studenții veneau, și mai ales la juridică. Le-au fost fixate taxe draconice, li s-au înaintat condiții aproape insuportabile, dar ei veneau și veneau.

Erau oare ademeniți de magia jurisprudenței? Sau de magia marelui haos economic și politic, care se prefigura la orizontul acelei epoci? Desigur că haosul. Mafia nu știa exact doar că i-a venit timpul ei, ci știa că trebuie să ia justiția sub control total. Și a luat-o. Analizati parcursul glorioasei guvernări comuniste, apoi au venit ai noștri, democrații, liberalii și liberal-democrații proeuropeni. Au încălecat justiția din toate părțile, au rupt-o în bucăți. Că numai așa se pricopseau cu miliardul.

În dimensiunea științifico-pedagogică, mafia s-a instaurat înainte de toate la facultățile de juridică. Studenții au început să fie admiși nu după criteriile clasice (examane, colocvii etc), ci după criterii fizice (viitorul student trebuia să aibă fruntea pătrată, cap mare, ras până la piele, umeri și omoplați vizibili) sau după criterii de apartenență etnică, politică, religioasă și, mai ales, mafiotă. Iată atunci a început guleaiul cel mare pe la toate faculățile la care era studiată jurisprudența: unii, care habar nu aveau cu se mănâncă știința asta, fiindcă vechile cadre de profesori au preferat să plece decât să accepte noile ”condiții” de muncă... îi învățau pe alții, de care știința de carte, înainte de toate jurisprudența, nu avea cum să se lipească.

Mii de tineri anual se înscrieau la cele peste 40 de universităti deschise la Cahul, Comrat, Bălți, Tiraspol și, desigur, în Chișinău (pe vremea sovietică absolveau facultatea câte 100 juriști anual). De fapt, și acesta era tot un spectacol. Și așa s-a ajuns la pașnica înțelegere între cele două părți – unii se prefac că îi învață pe alții, iar alții se prefac că se umflă cu știință. Periodic, în timpul sesiunilor de iarnă și de vară, se întâlneau prin restaurante și saune, unde erau susținute colocviile și examenele și unde erau achitate taxele pentru studii... În foarte multe cazuri, însă, nici nu mai era nevoie să facă față unor formalități – pur și simplu se cumpăra diploma de absolvent și tănărul devenea ceea ce vroia el sau persoana din spatele său – inginer, ziarist, arhitect... Totuși, de cele mai multe ori alegea jurisprudența. E cu miere meseria asta, zău așa!

Pe urmă moda asta a trecut și la celelalte instituții de învățământ, însă înainte de toate au probat-o și au implementat-o juriștii.

Ce să vă mai spun. Fostul meu coleg Andrei Pântea tot cam pe la vremea ceea și tot cam în aceleași condiții și-a făcut loc în justiție. Nu știu cine l-a adus de mână și nu știu cine i-a stat în spate – adevărul e că încă de pe atunci a fost luat la ochi, fiindu-i prehărăzite locul și destinația în viață. Să știți că nu e un lucru ușor să reziști unor tentații care îți tot apar în cale iarăși și iarăși. În definitiv, ești pus în fața unei dileme clasice: trebuie să parcurgi calea din punctul ”A” până în punctul ”B”. Între ”A” și ”B” este viața ta. Trăiește-o.

Și Pântea a pornit pe acest traseu, cum au pornit mai mulți tineri specialiști născuți în democrație. Modest, ba chiar sărac, dar cu dorința de a se realiza. Așa a vrut soarta, ca anume eu să-l ajut să se căpătuiască cu primul apartament. Câtă bucurie și recunoștință. Mi-a căzut la inimă tânărul procuror, chiar îl vedeam printre prietenii de familie...

Pe la chindii, la sfârșit de februarie 2010, fără a mă anunța din timp, PÂNTEA a venit la mine acasă. Vădit emoționat, m-a anunțat că M. Ghimpu (cel care tot căuta pârghii de influență în procuratură) i-a propus funcția de prim-adjunct al Procurorului General. Nu l-am mai întrebat ce îl leagă de Ghimpu, i-am spus,că aceasta este șansa lui de a face carieră, dar l-am preîntâmpinat, că într-o bună zi v-a fi dat afară...

Să fi știut atunci, că anume eu voi fi impus de situație să cer demisia lui PÂNTEA ...

Cu toate acestea, am făcut mai multe încercări de a-l readuce pe drumul cel bun. Desigur, în primul rând m-am gândit la atmosfera generală din Procuratură. Dar m-am gândit și la dânsul. Îl protejam, ca pe un copil al meu, pentru el mă pusem rău cu foștii Procurori Generali V.Zubco și C.Gurin.

Mare mi-a fost nedumerirea, când m-am întors în martie 2015 din concediu, găsindu-l pe Pântea pe post de a-mi fi adjunct. M-a deranjat,că fără a mă consulta a venit peste Gh.Nogai – adjunctul, care se descurca foarte bine cu obligațiunile de serviciu, silindu-l să se concedieze. Și totuși l-am ajutat să se acomodeze, i-am dat cel mai bun birou...

Ce i-a plăcut lui Pântea? Încă nu se știe exact, dar vă pot spune fără teamă că voi greși, că este un om pervers. Mi-e jale și scârbă, când îmi amintesc cum el, în calitate de slugă a lui Ghimpu, își admonesta subalternii, reproșându-le că nu-i slujesc cu credință Zeiței Themis... El îi slujește!

Peste puțin timp în colectiv s-au început șoșoteli, discuții ascunse, unii subalterni mai curajoși îmi spuneau că Pântea a început să-și formeze echipă, să dezbine colectivul.

L-am chemat la o discuție deschisă, cerând lămuriri. Fără multe ocolișuri bravul adjunct mi-a spus franc:

- Te crezi mare axacal aici, dar mata nu cunoști nimic. La noi, acolo, toate sferele sânt împărțite. Iată mie mi-a rămas să mai întreprind careva măsuri si eu voi lua tot circuitul spirtului sub controlul meu, te vei purta frumos – o să ai și Dumneata parte...

M-a părăsit somnul, mi se părea că trăiesc într-o lume paralelă. Am început a studia toată informația apărută în spatiul public despre Pântea sub alt ungi de vedere, căci la informația de serviciu nu aveam acces.

Când am înțeles că a ajuns prea departe, analizând lucrurile, am expediat un amplu raport pe numele Președintelui statului, iar o copie o expediasem pe adresa Procurorului General. Raportul era un studiu despre corupția din organele Procuratorii. Însă prezentam și exemple de corupție la nivel de persoane, printre altele indicându-l și pe A. Pântea. Dacă cineva ar fi reacționat la raportul meu, mă gândesc că unele lucruri ar mai fi putut fi salvate. Poate că și Pântea ar fi scăpat mai ușor, deși nu cred.

Însă nu a urmat nici o reacție. Tăcere totală. A fost concediat onorabil din procuratură. Apoi vine acest tunet în plină zi cu soare: Pântea e arestat!

Eu știu că va mai tuna de multe ori. Și vor fi duse la subsol multe persoane cu epoleți de aur, care până acum au tot trăit într-un huzur continuu. Și? Ce va urma?

Ce zice Ghimpu, care l-a făcut pe Pântea pârghie de influență? Nu vrea să-l ajute? Dar să răspundă împreună cu el nu dorește? Desigur că nu. Are experiență în astfel de trocuri.Tot Ghimpu a propus Plenului Parlamentului pentru aprobare la funcția de Procuror General și pe dl. Zubco. Dar cînd în presă au apărut informații, precum că pentru promovarea acestuia în înalta funcție de stat s-a încasat mită în sumă de 2 000 000 euro spunea că nu știe al cui om este dl. Zubco. Nu mai vorbim de cazul Drăguțanu.

În astfel de condiții a câta oară mă întreb fără șanse de a primi un răspuns: când vor întelege procurorii și judecătorii,că politicienii, care îi folosesc pe post de pârghii sau bâte politice, de fapt îi folosesc ca pe niște obiecte de unică folosință, până la primul pericol?

Strâng din umeri și nu știu ce să răspund, ca și în cazurile când sunt întrebat ce pedeapsă îl așteaptă pe Pântea. Ceea ce știu, e că trebuie să ne întoarcem la universități și să privim cu atenție acolo – ce semănăm?

Și dacă semănăm draci, de ce așteptăm să descoperim îngeri?