Am dormit rău azi-noapte. Deși, în virtutea funcției de procuror pe care am exercitat-o toată viața, am fost mereu în vizorul lumii criminale, nu mi s-au întâmplat cazuri să fiu deranjat într-atât, încât să nu por dormi nopțile. În aceeași calitate am fost aproape de grijile și necazurile omului simplu, și toate ar fi trebuit să mă facă mai rece la cele ce se întâmpă în jurul meu. Dar nu. Îmi făceam meseria și așteptam și eu, ca tot omul de la noi, când va veni dreptatea cea mare. Acum, însă, mi s-au strecurat în suflet niște viermi, care mi-au speriat somnul. E o stare cu care am început să mă deprind în cele câteva luni de pensionar.

Probabil, nici nu ar fi fost corect dacă aș fi dormit bine. Gluma e ca, după 35 de ani de muncă ÎN NUMELE STATULUI, după atâtea eforturi depuse în speranța de a construi un stat de drept, la un moment dat te vezi forțat de împrejurări să chemi națiunea să apere independența decizională a judecătorilor de abuzurile Procuraturii Generale, ale Consiliului Superior al Magistraturii si ale Curții Supreme de Justiție, aflate în slujba politicului. Și vă amintesc că această independență a judecătorilor este consfințită constituțional. Iată, însă, că trebuie să o protejăm noi, societatea.

M-am decis la acest pas neordinar pentru un procuror consacrat, fiind ghidat de multiplele sugestii, apărute în presă în ultimii ani, care atestă dramatismul vieții poporului meu adus la limita existenței de politica criminală și incompetentă a guvernanților, care s-au tot perindat la putere în ultimii 25 de ani. Din cauza lor,  populația este nevoită să ia drumul pribegiei. Rămânem singuri, față în față. De o parte ei, guvernanții, iar de cealaltă parte noi, pensionarii și oamenii lipsiți de dreptul la o viață normală. Nimănui nu-i pasă că fiecare din noi și-a sacrificat viața în numele prosperării țării, inclusiv a împlinirii dezideratelor înscrise în Legea Supremă a țării. Nimănui nu-i pasă că generația tânără – copii care încă nu pot fugi din țară în virtutea vârstei lor – privesc cu scârbă la spectacolul jucat de așa-numita clasă politică de la noi. Astăzi, de dimineață, agențiile internaționale de presă au difuzat știrea că în acest an instituțiile de învățământ din Moldova rămân pe jumătate goale. Adică, împărtășesc și ele destinul unor școli, care în ultimii ani sunt tot mai multe la număr – rămân goale. Și autoritățile le închid.  Oare ce vor face marii noștri conducători cu Universitatea de Stat, cu cea Politehnică, cu Universitatea Medicală și cea Agricolă. Le vor închide?

Nu. Soluția cea dreaptă e să fie „închisă” această guvernare balcâză, mioapă, infirmă și atât de apatică la nevoile poporului pe care îl reprezintă. 

Mă cutremuram la gândul că trebuia să mă prezint în fața miilor de oameni  nedreptățiți și umiliți, să-i încurajez, să le dau o speranță, fără a mă identifica cu cei care fac business pe necazurile celor amărâti, furați și mințiți zilnic de cei cu mâna pe buton, cu multe milioane furate în buzunar, cu acces la televiziuni și presă minciunoasă, cu ziariști și comentatori, formatori de opinii cumpărați pe doi arginți. Mă cutremuram și la gîndul că trebuia să înfrunt privirile nevinovate ale polițiștilor, împreună cu care zeci de ani am împărțit bucătica de pâine,  iarnă și vară, zi și noapte, pe ploaie și ger ne-am făcut cu cinste datoria în lupta contra celor certați cu legea. Am mers pe jos, ca să-mi adun gîndurile, să aleg cuvintele, pe care mă pregăteam să le spun foștilor colegi-procurori, care mi-au fost și subalterni, i-am îndrumat să fie cinstiți, șă stimeze poporul din a căror muncă trăiesc, să se gândească bine când pun virgula într-o decizie, ca să nu vină timpul să fie blestemați, să-și păstreze în orice circumstanțe onoarea și demnitatea profesională. Mă gândeam să încerc să conving conducerea Procuraturi Generale că nu este bine ce face azi. Mă gândeam, printre altele, să le amintesc episodul acela din 2001 când am fost demis din funcția de procuror al municipiului Chișinău la ordinul președintelui comunist V. Voronin; acești mari procurori de azi,  pe atunci îmi erau  subalterni și se mândreau că lucrează alături de mine, susținând că aceea a fost perioada de aur a procuraturii municipale...

Însă toate emoțiile mele s-au spulberat în clipa în care am ajuns în fața frumoasei clădiri a Curții Supreme de Justiție, unde ar fi trebuit să se facă dreptatea în ultimă instanță. În fața clădirii se plimbau relaxați 4-5 polițiști, iar pe trotuar erau vre-o 10-15 oameni, majoritatea femei. Discutau ceva cu înflăcărare. Pe parcurs au mai venit încă vreo 10-15. Unii s-au apropiat și mi-au recunoscut că au venit la chemarea mea, dându-mi asigurări că sunt gata să lupte până la capăt.  Însă eu mă gândeam la acel sfârșit de democrație și de stat de drept, care de mai multă vreme bântuie pe meleagurile mioritice ale Moldovei. Mă gândeam la compatrioții mei, care, prin indiferența pe care au tot manifestat-o pe parcursul acestui sfert de secol, și-au alungat copiii să-si caute fericirea pe toată întinderea planetei cu misteriosul nume PĂMÂNT. Mă gândeam la simbolurile națiunii: scriitori, artiști, savanți, care nu mai apar în fața poporului, așa cum o făceau acum 25 de ani Ion Druță, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Lidia Istrati, Valentin Mândâcanu, Nicolae Costin si mulți alții. S-a cam epuizat stofa din care sunt confecționate marile simboluri. E loc gol acolo, nu mai urcă nimeni la tribună. Nici tribuna nu mai este. A instalat Ghimpu o lespede de care se feresc toți. Iar o altă tribună nu a fost instalată. Însă am avea nevoie de ea. 

Mă gândeam și la faptul, că de la acțiunea de protest lipsesc reprezentanții actualei guvernări, întărindu-mă în convingerea că ei mint cu nerușinare, când spun că edifică un stat de drept, cu justiție liberă și independentă. Mă gândeam la foștii și actualii procurori și judecători, care prin lipsa lor au confirmat că au îngenuncheat în fața Puterii. Au confirmat și totala lor supunere politicului și birocrației corupte din justiție.

Mă gîndeam și la actualii aspiranți la fotoliul de PREȘEDINTE: I. Dodon, M. Lupu, M. Ghimpu, Iu. Leancă, V. Voronin, M.Sandu, D. Ciubasenco , care, cred eu, erau preocupați de pregătirea coroanei. Mă gândeam că toți critică guvernarea de toate relele, dar uită că fiecare popor îsi are guvernarea pe care o merită.  Toți uită că din punct de vedere juridic indiferența se echivalează cu complicitatea, că cei care privesc cu indiferență la distrugerea statului de drept, la subjugarea politică a justiției, devin complici la această mare crimă. Numai într-un stat cu o justiție angajată și dependentă, cu o populație indiferentă este posibilă jefuirea propriei națiuni ziua în amiaza mare. Spre bucuria mea, a fost prezentă presa, care se identifică ca fiind liberă, multă presă a fost…

Când m-am întors acasă, nepoțeii m-au întrebat pe unde am umblat toată ziua și de ce sunt indispus. Le-am spus că am fost să le caut fericirea. Am deschis televizorul și m-am convins că ziariștii si-au făcut meseria. Au dat multe știri, multe și foarte diferite despre un mic eveniment, dându-i o deosebită importanță politică. M-au arătat si pe mine.

Am închis televizorul, și cu toate că soarele era încă sus pe cer,  în ȚARA MOLDOVEI se făcuse întuneric.

Și totuși, eu cred că se poate. Nu mă părăsește această speranță: se poate! Din punctul meu de vedere, judecătorii Curții Supreme de Justiție s-au speriat. N-au îndrăznit să adopte o hotărîre în defavoarea Domnicăi Manole, și au amânat procesul.

Protagonista acestei drame inventate de guvernare a fost și de data aceasta la înălțime. A venit și a vorbit în fața poporului. A promis că va lupta până la capăt. O admiram dintre protestatarii adunați aici și, la un moment dat, cineva a spus:

            - Să știți că Domnica Manole este singurul BĂRBAT care merită să aspire funcția de președinte al statului.

M-am cutremurat încă o dată, pentru că, iată, mai era cineva care gândea ca mine...